Prizonieri ai umbrelor si Lili Craciun

M-a intrebat ieri un cunoscut despre ultima carte citita. Pana mai zilele trecute ezitam sa raspund,nevoita fiind sa gandesc un pic, pentru fac parte din categoria monstrilor de mai citesc carte scrisa pe hartie, or, citind mai multe odata, paralel, ca tot ii la moda deep state-ul, de data asta n-a trebuit sa stau sa gandesc. Am raspuns ca si cand ultima carte citita ar fi fost ultima. Ca mai mult de atat nu s-ar putea scrie, chiar de se poate…

Si cum incerc in balbaiala mea sa spun ce-am citit, fara a inflori in vreun fel in prima faza impresiile sub imperiul carora inca ma aflu, vreau sa va spun despre prietena mea fosta notarita,  devenita, de cand asteptam sa spun asta, un scriitor al naibii de bun.

Asadar, ultima carte citita, Prizonieri ai umbrelor, scrisa de prietena mea Lili Craciun m-a uimit. Pentru ca a venit dupa o alta carte de nuvele pe care le citisem pe blogul ei #justitieoarba, anume Menajerele soacrei mele, povestiri extrem de bine inchegate ce mi-au adus zambetul pe buze, amintindu-mi la randu-mi de adevaratele castinguri pe care le faceam pentru a-i gasi un insotitor mamei mele. 

Cand o carte iti aduce zambetul pe buze, cand te regasesti in ea, inseamna ca e o carte bine scrisa. All naibii de bine, cum spun eu.

Si acum am sa incep sa ma balbai din nou pentru ca citind Prizonieri ai umbrelor in prima noapte dupa ce am primit-o, intai a trebuit sa-mi revin. N-am vrut sa pun pe hartie nimic la cald. Am vrut sa las sa treaca un timp pentru a putea sa ma adun. A fost ca o lovitura sub centura.  In fiecare fraza am simtit atat respiratia cat si durerea autoarei. Mi-e greu cand vorbesc despre prietena mea Lili Craciun sa-i spun autoare. De n-as cunoaste-o, as fi tentata sa-i spun Maestra. Pentru ca este un maestru al trairilor exprimate magistral in cuvinte.

Chiar de-am banuit dramatismul care zace in ea, tot m-a luat prin surprindere. E ca atunci cand urci intr-un balansoar si astepti sa te dai huta. Doar ca balanoarul cu pricina iti zdruncina asteptarile. Nu te mai da huta, ci te arunca dintr-o parte in alta taindu-ti respiratia.

Mie Prizonieri ai umbrelor mi-a taiat respiratia. M-a plimbat intre extaz si agonie realfabetizandu-mi simturile. Am zambit larg, am vibrat asisderea si am plans mocnit gratie finalului de mi-a trosnit plexul.

Mi-as dori sa ma agat de ceva sa pot deveni critica. Macar putin. Din cauza asta am lasat ceva vreme sa treaca. Mi-am bagat nasul in carte din nou. In speranta ca nimic nu este perfect si –am sa gasesc ceva de care sa ma leg. Sa pot sa-i spun lui Lili, stii, uite aici trebuia sa faci sau sa dregi….N-am reusit. De la constructia frazei pana la emotia transmisa n-am gasit nimic nevralgic. Si mi-as fi dorit ! J))))))

Si nu m-ar surprinde ca-n urmatorul roman sa ma trimita cumva prin Calea Lactee…..

Cum am invatat sa traiesc fara piscina...

arc peste timp...aceeasi privire, aceleasi apucaturi...fiul din minunea mea de viata

N-am piscina. N-am eu nici gard inca intre mine si vecinul din stanga, dar imi fac. Vara asta imi fac gard. De doi metri jumate. As putea sa-l fac de trei. Dar am zis sa nu-i fac omului prea multa umbra.

In fine, n-am piscina cum ziceam, dar imi fac. Sau in aplicarea planului B, imi cumpar. Pentru ca atunci cand te urmaresc traumele pe drumul catre vindecare, mai bine nu repeti greseala.

Copil sarac fiind, crescut in inima Baraganului, acolo unde vantul bate din toate partile si arsita soarelui te sufoca, ti-ar trebui o piscina, nu?

Asa am gandit si eu la vremea aia. Si cum proiectele se conturau direct in minte si nu era nevoie ca acum de studii de fezabilitate,  am construit mai intai piscina in cap. Altfel spus, mi se parea lung drumul pana la garla si atunci am decis sa mut garla la mine. Sa-i spunem totusi piscina pentru ca am muncit sa ii aduc imbunatatiri. Ideile le luam din serialul in mare voga pe vremea aia, Dallas.

Sa nu ma intrebati cati ani aveam ca mi-i teama sa raspund. Eram oarecum marisoara. Dar cum zicala parul lung si mintea scurta a functionat, am trecut la construirea propriu zisa.

Niciodata n-am inteles unde am gresit. Am masurat, am trasat, am sapat...da' ce-am sapat...cand in final am reusit sa fac o groapa de doi pe doi, suficient pentru nevoile mele, la o adancime de o juma de metru si ceva in plus, am trecut la captusirea ei.

Avea tata niste celofan nou de o grosime considerabila, nu-mi amintesc la ce ii trebuia, dar stiu sigur ca pentru asta am luat bataie separata...

Am captusit constructia cu celofanul tatei. Munca nu gluma...pentru ca a trebuit taiat, aranjat, pe ici pe colo prins cu cuie de 8 sau de cat am mai gasit prin cutia tatei, iesit in afara pe margine, prins cu scanduri de jur imprejur...n-a fost gluma...

E, si cum undeva spre dupa amiaza piscina fu definitivata, firesc lipsea apa din ea....acuma nah, lipseste si-n zilele de azi, oricat m-as fi straduit eu sa o incarc...

Cea mai frumoasa si istovitoare parte din aceasta poveste serioasa urmeaza acum. Timp de ore bune, fara sa ma opresc, am carat apa cu galeata de la fantana in piscina vietii...In prima faza entuziasmul a fost nebun. Ma vedeam tolanita in piscina racorindu-ma cu o oala de lut plina ochi cu Brifcor alaturi, sau cu sirop de visine din sticla de un litru, privind soarele in ochi si sfindand lumea obosita si satula de caldura ce veneau agale cu carutele de pe camp....

Si uite asa brodam scenarii in minte in timp ce scoateam apa din fantana si o duceam in piscina fara de fund...

Pe masura ce aruncam galeata dupa galeata si nu se intampla nimic, scadea si din entuziasm...mai ales ca se apropia ora sa vina mama de la munci.  Deci, nu intelegeam unde gresesc. Incapatanata ca un catar, app:incapatanarea am pastrat-o pana in zilele noastre, caram apa in continuare. Na, acu e obositor ca naiba sa scoti apa din fantanile Baraganului. Stiti voi, genul acela de fantana mare unde lasai galeata pe lant in jos, se incarca, dupa care trageai de lant sa o aduci la suprafata. Dupa aia o mutai in alta galeata sa o poti duce catre miracolul numit piscina. Aveam palmele batatorite tragand de lantul ala iar in groapa mea nu era nici macar un strop de apa...

Cu tot sufletul va spun ca nu va doriti sa incercati amestecul ala ciudat de senzatii. De ce dreaq nu sta apa in poveste? unde am gresit? cum trebuie sa fac....

Si uite asa visul se distrugea visul meu despre balacitul in apa incalzita de soare, despre cana de lut cu Brifcor acoperita cu o frunza, despre atitudine, despre cum ma dadeam eu mare in fata alorlalti si mai ales despre Pamela din Dallas....

Stiti voi cum ar fi fost sa plutesti pe apa in timp ce rasfoiai almanahul Cinema 1985 si te indragosteai pana la sufocare de Omar Shariff???? pe Omar Shariff si acum il iubesc. V-am mai zis Omar fu barbatul suprem din viata mea. Restul au fost detalii nesemnificative. Pe unii nu mai stiu nici cum ii cheama...

Vis de vara, nu? 

Apai, visul a fost curmat dramatic odata cu intrarea in curte a mamei. Va suna cunoscut termenul bataie? Sora cu moartea sau rupta din rai, pe principiul ca unde da mama creste...pentru ca am uitat sa va spun ca marginile de scandura ale piscinei erau de la gard...ca atunci cand oboseam sa mai scot apa am migrat la butoaiele cu apa calduta pregatite de saraca mama pentru udatul de seara al rosiilor din gradina...a, si pentru ca am uitat sa va spun ca toate cearcefurile noi, in numar de doar vreo trei erau intinse pe o franghie improvizata sa poata masca piscina si implicit pe aia de ar fi folosit-o...

Acu' stiti ce se intampla? Pentru alea trei cearceafuri mi-am luat-o totusi aiurea. ca nu era prima data cand ma batea pentru ele. Le mai scosesem din punga de vreo cateva ori dat fiind faptul ca le-am folosit cand am fost fantoma pentru foarte scurt timp.

Abia a doua zi mi-am luat-o pentru celofan. Ca atunci seara mi-am luat-o generic zic eu. Si m-a pus sa scot apa sa ii incarc butoaiele inapoi sa poata uda rosiile. Cica altfel se uscau si nu mai crapam in noi rosii cu paine si cu branza...

Problema e ca am ramas cu traume. Si nu de la bataie, nuuuuu...zilele fara cafteala erau anoste...ci de la faptul ca mult timp n am inteles unde am dat chix cu proiectul meu. De ce naiba nu tinea apa? :)))))

Iar trauma secundara a fost ca o revelatie. Bine dreaq ca nu mi-a iesit piscina. ca mi-am dat seama ca nu stiam sa inot...

#viatameaeominune

De cand ma stiu mi-a placut zborul. Mi s-a parut dintotdeauna fascinanta sfidarea gravitatiei si aerul de libertate pe care il simti. Noa, pana aici suna a metafora. Sentimentul asta ma incearca acum in calitate de adult.
 Or, ideea e ca de mititica m-a atras povestea astea. Ramaneam intepenita cu capul in sus uitandu-ma dupa avioane. Cat despre salturile cu parasuta nu va mai zic...Si undeva in jurul unei varste fragede, cand mintea incepuse sa ma duca un pic, suficient cat sa fac numai prostii, dar din alea calculate cu rigla, am mai comis una antologica....

Asta cu calculatul si masuratul cu rigla arata cam asa: daca fac aia si iese bine is grozava; daca fac aia si iese prost, undeva de aici incepeau calculele si alternativele cu privire la esecul planului A...pen' ca intotdeauna exista planul B, planul C, planul D, etc....toate prevazute in ordine in mintea creata ca o varza copchilului de atunci...

Ca vedeti voi, eu imi amintesc numai fapta si actiunea, nu si ce naiba era in mintea mea cand imi asumam preventiv esecul.

Si cum ziceam, tare mult iubesc zborul. Imi ieseau ochii din cap privind stolurile de ciori, berzele, vrabiile sau gastele de se ridicau de la sol lasand un nor de praf pe ulita satului. Ma dureau mainile dand din ele in speranta ca la un moment dat devin vrabie si eu. Nu s-a intamplat...

Motiv pentru care, dupa studii indelungi am hotarat intr-o zi ca trebuie sa fac ceva sa-mi iasa. Si asa a incoltit ideea fantastica intr-o minte chinuita de frustrare. Solutia s-a prefigurat odata cu identificarea unei umbrele, daca va amintiti umbrelele barbatesti, alea negre si mari, cu aer serios si solid, fix cat sa poti sa tragi un zbor cu ea...

Lasand savanteriile la o parte, trebuie sa va spun ca a fost unul din experimentele asumate ale copilariei mele. Al doilea a fost cu multa apa, dar ma rog, asta e alta poveste si tine de constructia unei piscine proprii in curtea casei. Captusita cu celofan...

Asadar, pregatita fiind din punct de vedere tehnic, m-am urcat pe casa, am deschis umbrela si am efectuat saltul regulamentar. Ce a urmat e lesne de inchipuit. Piciorul drept si-a intrerupt temporar activitatea fiind plasat de catre un nene in halat alb in niste maclavait ce m-a tras pe dreapta pentru o perioada buna. Mainile zdrelite bine plus discursul moralizator insotit de pedeapsa de rigoare aplicata de madam gheneralul de mama.

Pentru ca pana si-a dat ea seama ca eu veneam din eter, m-a ridicat de jos folosindu-se de cozile impletite pe care le detineam cu mandrie in jurul capului. A fost una din actiunile fara plan B sau C...Ma si vedeam plutind cu toate privirile ridicate spre cer, adica spe mine, si imi susura in urechi zumzetul de admiratie al celor ramasi pe pamant...

Stiti ce a fost ironic in saltul asta frant? Ca umbrela a rezistat mai nene, iar chestia asta mi-a dat speranta...

Zambesc acum amintindu-mi primul meu zbor cu avionul. A fost o cursa interna candva in primii ani dupa revolutie. Am ras singura pana la Timisoara de experienta lansarii cu umbrela, iar cand am pus piciorul pe scara avionului am exclamat tacut in mintea mea : ce umbrela mareee !!!

#tramvaiulvietii

#tramvaiul32

#inasteptareameprevazutului

Si da, stau pe scaun si azi. Cineva ia micul dejun deasupra mea. Merdenele. O doamna fardata intre doua varste, mai mult spre a treia, cu o coafura etajata ma priveste fix. N-am chef de chestii psihologice drept pentru care imi mut privirea pe fereastra. Nu cucoana! Nu ma ridic de pe scaun. Hopaaa!!! Ii suna mobilul. Sa confirme programarea la manichiura. Deci nu ma ridic de pe scaun!!!

In timp ce scriu se apropie strategic de mine. Si in continuare ma priveste insistent. Bag nasul in telefon si ma fac ca ploua. De la Piata Rahova ii mai urca o acolita. Si incep amandoua o conversatie moralizatoare si ortodoxa despre tineretul din ziua de azi. Care tineret nu vrea el, da' nu vrea el sa respecte batranii. Ridic privirea si va jur ca imi place imaginea. Doua doamne, imbracate bine, coafate si fardate de la prima ora. Pentru asta respect. Bag un ochi introspectiv spre mine. Blugi, prima bluza gasita in sifonier, parul valvoi, traiasca spuma ca piepten n a mai vazut de mult, nitel luciu de buze dat in drum spre poarta...si nevoie crunta de o cafea. Ca m am trezit la 7 jumate. In contratimp. Domniile lor pareau trezite de la 4. Da' nu asta e problema mea....Prind franturi de conversatie intre statii si intre doua trei atipiri spectaculoase lasate cu picat capul intr o parte.

Si realizez la un moment dat ca femeile astea doua ma infiereaza proletar "tinerii astia fara pic de educatie, fara pic de respect...crescuti in jungla..."

Bai tanti Agripina si tanti Aglaia am 47 de ani in puii mei. Ieri am n am stat o clipa toata ziua. Is obosita? Intelegeti? Tineretea vietii...

La 11 iunie au coborat. Inca priveau spre tramvai si bodoganeau gesticuland...Le am facut semn cu mana zambind. De fapt doamnele astea doua, de ma gandesc bine, m au confundat, sau asa m au vazut ele cu o tinerica....lucru ce ar trebui sa ma faca sa ma simt bine...

Ma uit in jos. Am blugii taiati. De ce dreaq sa le mai fac tiv???😂

#viatameaeominune - eugenii de 2 lei...

Din ciclul #viatameaeominune, simtindu-ma eu "feeling perfect" :) in dimineata asta de duminica in timp ce beau eterna cafea si incerc sa-mi departez mintea de "feeling ca naiba" pentru ca trebuie sapat in gradina, platit ultima factura astronomica la gaz, apucat de frontiera cu vecinul, mi-am adus aminte de copilarie. 
Si pentru ca promisesem sa povestesc despre locul unde ascundea mama banii de nu stia nimeni de ei, cu exceptia mea si a unei jumatati de localitate mai putin tata, ma gandesc ca tre' sa consemnez si asta pentru posteritate. Nu ca ar interesa pe cineva, ci spre exemplificare pe modelul asa nu. :)))

Asadar, mama nu era mână larga spre deosebire de mine. Am uitat sa spun ca am fost un copil cuminte. Atat de cuminte, incat fiecare mana in parte a fost rupta, fiecare picior asisderea, ba chiar de vreo doua ori, una din talpile piciorului fu strabatuta de un cui pentru ca improvizam diverse scene pline de cuie din resturile unei cotinete daramate de tata, unde ma desfasuram artistic imitand-o sinistru pe Angela Similea...si urland din toti rarunchii "Casa mea e-un cantec, cu acorduri ampleeeeeeeeee, E o calda melodie casa meaaaaaaa.." sau "Nu-mi lua iubireaaaaaaa dacaaaa pleci, mai lasa-ma sa cred in eaaaaaaa..." 

In fine, si cum spuneam, mama nu-mi dadea bani sa ma desfasor cultural, sa mi iau rochii misto si alte cele. Motiv pentru care, confectionam minunatii de tinute de scena din perdelele de la geam, fetele de masa din damasc sau cearceafurile bune din sifonier...

Si-ntr-o zi de vara o vad pe mama pe geam mesterind la gura sobei. Da. Ati ghicit! Intr un plic cu insemnele postei ascundea banuti in soba. In partea stanga a ei sprijinit de lateralul sobei sa nu se vada. Hihiiiii, erau hartii de o suta cu Balcescu si de 25 cu Vladimirescu. Beleam ochii la plicul cu bani si ma gandeam uluita cate pot cumpara de banii aia.
Dar cum functiona frica de batul de la franghia de rufe, am zis sa fiu cumpatata. Prima şmanglire s-a cifrat la 25 de lei. Bani, nene. M-am dus la magazinul din sat, si-mi faceau ochii precum arcurile recamierului. Si da-i bomboane spirtoase. Da-i cu eugenii. Si biscuiti Berceni. Da-le dracului de rochii ca am perdele destule in casa de franjurat...Ascunde le bine sa nu vada generalul de brigada sa ma intrebe de unde...

A doua şmanglire s-a cifrat tot la 25 de lei. Cu 10 lei parca mi am luat bilet la concertul de duminica al Titei Barbulescu de la Caminul Cultural. Dupa aia am decis sa fac o pauza. Sa mai puna mama ceva acolo....

Intram in casa, umblam la plic sa vad de s-a mai alaturat ceva. 

Operatiunea de scotocire era exacta, pentru ca mama, baga hartii in soba mascand comoara. Si pentru ca nu avea faras sa stranga gunoiul, dupa ce matura prin casa il lua pe o hartie dupa care o mototolea si o baga in soba. E, le asezam fix la fel sa nu vada ca s-a umblat acolo.

Si-ntr-o buna zi, tata sarmanul vazand soba plina de hartii a comis sacrilegiul. Ihi, a aprins batul de chibrit si le-a dat foc....

Mare pierdere...io am murit de ciuda ca nu i-am luat pe toti de acolo iar mama a zacut zile bune in tacere...Avea mama o fata situata intre disperare si blestem...iar eu nu va spun cat mi am ros unghiile de ciuda...

Mi au trebuit vreo doi ani sa descoper urmatoarea ascunzatoare...

#viatameaeominune - tigarile Assus

Si pe mine m-a batut mama cand eram mica. Ultima data m-a miluit cu doua palme de mi-au scaparat ochii pe la fro' 27 de ani. Eram tinerica, nitel misto si plina de aere. Ma duceam acasa cu trenul si fumam in holul dintre compartimente cu usile deschise. Era cool. 
Dupa ce coboram, mai ales vara, mergeam pe jos cam vreo 3 km prin arsita Baraganului insotita de o caldura inabusitoare si mult praf. Si mai bagam o tigara la umbra lizierei de la gara. Dupa aia pana intram in sat mancam marar de pe marginea drumului sa nu miros cand ajung acasa. Si in timp ce ma apropiam scoteam din geanta celebrul spray Farmec, pen' ca atat imi permiteam si dadeam jumate din el pe mine. Cand intram pe ulita lasam in urma o dâra de parca se aerisea fabrica Farmec.

Si intru eu pe poarta, scot pe gura celebrul "Sar'na" urmat la fro' juma de ora de cererea cutumiara "Mamica ai si tu niste bani?" ca ai mei s-or terminat...si mama imi raspundea invariabil ca mi-o da cand plec daca-i spal si ei presurile dupa amiaza la fantana...

Fiimiu era mic si din cale afara de cuminte. 😂. Da' avea un cusur. Daca ascundeai ceva in gaura de sarpe si acolo gasea.

E, si cum stateam spre seara in fata casei la umbra boltei de vie, apare copchilu' triumfator cu pachetul meu de Assus in maini strigand cat il tin rarunchii ca a gasit in soba tigarile mă-si...😂

Io ca nu, nu-s ale mele...minune!!!, nush cum au ajuns in soba...Asta cu soba e misto rau, am sa va mai povestesc cum ascundea mama banii in soba de teracota...😂😂😂.

In fine, si la un moment dat simt amenintarea in aer. Pe tata il bufnea rasul, se ridica si pleca, si eu ramaneam cu dujmanu' de clasa. Fiimiu statea mot pe aproape pentru ca si el filingarea ca e rost de cafteala. Si in timpul unui discurs moralizator si crestin deopotriva, se ridica mama si-mi arde doua palme peste fata, cu intensitatea carora se putea mandri si uraganul Katrina...

Tot ce-am auzit pe final fu ceva de genul " numai curvele fumeaza!"....Ideal era sa taci. Sa lasi capul in jos, sa ti vezi pachetul de tigari calcat in picioare si sa taci. Da' ce zic eu sa taci...sa promiti ca nu mai faci, sa juri chiar...bla bla...

Or, cum eu nu taceam, continuarea fireasca era o mana infipta in par si scuturat cu putere coafura vietii...Trauma nene, nu gluma. Plus pledoaria de rigoare.

Dupa depunerea juramantului cum ca nu mai fac, m-am transformat in cercetas. Doua ore l-am cautat pe turnator. In grajdul animalelor, in capitele cu fân, in hambar, in podul casei...

Cumva, dupa ce se intuneca bine am gasit intrusul. Dau sa-i ard si eu vreo 2 pentru turnatorie si copchilu' incepe sa urle inainte de a lovi: " Mamaieeeeee, sari ca ma omoara!". Si-n spatele meu aparu sefa garnizoanei cu o gheoaga in mana....

#fumatoridintoatetimpurileunitiva

bobocei de papadie

Din ciclul #viatameaeominune , sectiunea #boboceidepapadie astazi am incercat din rasputeri sa ma intorc la realitatea aia zilnica. Aia ba ciudata, ba acida, ba generatoare de conflicte, realitate careia m-am circumscris cu toata forta pe care mi-o dadu viata. Si nu reusesc. Nu-mi iese. 

Ma urc dimineata in tramvaiul vietii. Eu si vreo 5 personaje. Unu mai linistit decat celalalt. Nu tu show, nu tu discutii interesante. Nici macar din alea putin aberante. Nimic. Suspiciune rezonabila de #cinevaeimpotrivamea. Imi fac treaba frumusel si ma duc sa beau o cafea. Sperand sa ma intorc la mine. Aia pe care o stiu eu. Neeaahhh, un pusti mai putin vizionar imi face curte asiduu. Hihi, s-o intreba vreo secunda cum voi arata peste 10 ani? Stiuuu, cam mare perioada, dar am de gand sa ma mentin. 😂😂😂 Nici macar pe asta nu l-am putut taxa. Pen' ca fu educat. Si cu simtul umorului. Nu pot devoala mai mult...😂

Ma uit de jur imprejur. Si-i soare. Si cald. Si frumos. Cu iz de verde crud. 

Nu tu conflict. Nu tu nervi. Nu tu nimic. Stiti momentul ala in care ai asa o stare si sublimezi totul?

Momentul ala in care iubesti sa traiesti pana cand simti ca te sufoci de bine? Ala e !!!!

Cum sa te trezesti din asa reeverie? Cum sa indepartezi soarele din ochi cand el deja ti-a patruns in suflet? Cum sa nu zambesti aiuristic spre cei ce te privesc si nu pricep de ce tu aproape plutesti in loc sa mergi?

Cum sa revii in plan teluric daca tu iubesti nebun praful de stele?

E, cum sa te trezesti....

Apai va spun eu cum. Deschideti televizorul. Butonati telecomanda. Da-ti pe un post de stiri. Musai la buletinul informativ. Ca se face ora 15. 

Welcome!!! Ne scandalizam si noi putin intr o zi superba de primavara???

Lumina din iertare...

Pentru ca ne apropiem de Lumina si pentru ca puterea de a ierta si de a cere iertare nu poate veni decat din lumina, am sa cer iertare acelora de vreodata le-am gresit, cu voie sau fara de voie, am sa cer iertare acelora de nu le-am gresit dar au facut-o altii. In numele lor va cer iertare eu. 

Am sa cer iertarea mamei mele pentru toate cate a dus in numele meu. Am sa cer iertarea fiului meu, caruia poate uman din cand in cand ii gresesc. Am sa cer iertarea celui care imi insoteste zilele si noptile din viata asta pentru ca ramane si atunci cand ar putea sa plece. 

Abia acum ma pot intoarce cu fata spre Lumina sa-ti cer iertare Tie, Cel care poti sa fii numai bun, indiferent cat as calca pe alaturi cu vorba sau fapta. Si privind in interiorul meu, incremenita nici nu stiu cu ce sa incep. Dar Tu stii. Tu ma cunosti....

#tramvaiulvietii

Ma indrept spre tramvaiul vietii. V-am mai povestit de el. 32. Nah, cred ca multi se indreapta spre el. Imi fac rugaciunea de rigoare indreptata catre sfantul scaunelor neocupate. Ca eu pana la Unirea nu merg in picioare. Nu pot. Nu s in stare sa fac echilibristica agatata de vreo bara. Sunt incapabila sa rezist la zdruncinaturi si smucituri. Ma dezechilibrez. Si nu odata mi s a intamplat. Stiti voi cum e sa n ai de ce sa te tii, si la o miscare brusca a ilustrului si preanecesarului mijloc de transport, tu sa fii singurul om din tramvai care cade? Ma, da' singurul...Sa privesti lumea de jos de pe podea si sa le vezi zambetul intelegator si ochii razand pe portativul expresiei: toanta esti fata?!

Ce 'Mnezeu poti sa faci cand desirata pe jos infrunti superior privirile calatorilor amuzati pana peste cap? Te ridici. Daaa. Te ridici ca doar n ai sa stai acolo pana ajungi la statia vietii. Nu privesti pe nimeni. Iti vine sa plangi de rusine. Cum dreaq ma căzui numai eu. Si dap. Ati ghicit! Cobori naibii la prima. Unde mai coboara vreo cativa cu tine. Si in timp ce se indeparteaza te mai privesc odata. Si tu ramai. Sa astepti tramvaiul urmator. De bara caruia te agati strasnic devenind aproape elice in timp ce tramvaiul se misca. Si te tii bine. Ca pentru o singura zi fu de ajuns.

Si te urmareste vreo cateva zile ridicolul situatiei. Dimineata urmatoare constati cu stupefactie ca in statie se afla domnul acela de te a ajutat sa te ridici. Il filezi. Iti ridici gulerul. El se duce in fata. Tu te duci in spate. El se misca. Te misti si tu. Te joci de a soarecele si pisica. Urci in partea opusa lui. Si apoteotic, dupa ce ai prins loc pe scaun :) , auzi in dreptul tau doua cuvinte magice ce contin zambetul lumii intregi : buna dimineata!!!

#tramvaiulvietii

Sunt in tramvaiul vietii. Unii ii spun si 32. Iubesc excursia asta zilnica. Vad chipuri, vad expresii, vad atitudini...iau pulsul planetei.

Si din cand in cand in tramvaiul 32 se scriu scenarii, ruleaza scenete sau se intampla adevarate spectacole de muzica si dans. 

Ieri, dupa toate cele, dupa scos apa din casa, dupa mopuit si strans, dupa ce mi au trecut prin minte toate solutiile miraculoase - de la am descoperit ce caut eu in viata mea pana la uite gaura din teava!, dupa uscat gresia cu feonul si alte indeletniciri atipice, v amintiti ca tipam dupa o cafea ca si cand imi doream sa ating moastele nush carui mare sfant facator de minuni minunate. 

Si in bunul mers al lucrurilor, la un moment dat, cu gandurile mele cu tot, cu imagini despre apa in cap, am urcat again in tramvaiul vietii.

Toate bune si frumoase. Cum urc de la capatul lui dorinta primordiala este sa gasesc loc pe scaun. Toata lumea isi doreste loc pe scaun. Zici ca pleci in Sri Lanka!!! In cel mai nefericit scenariu faci 10 min pana la Unirea.

Btw, urc in 32 si ce sa vezi, minune!, gasesc loc. Acatistele mele online trimise catre sfantul scaunelor neocupate avu efect.

Si se porni mobilul lung motorizat cu propulsie pe firele Enelului, care nu e de stat, e proprietatea privata a unora cred, si la un moment dat un tip extrem de misto, dar extreeeem de misto ma fixa cu privirea. Bine, eu l am sesizat de cand a urcat si marturisesc, da, am tras cu coada ochiului, dar nah, prejudecatile, tramvai (de ce dreaq n are masina? 😂), da poate i place cu tramvaiul ca si mie,io o varsta, el parea asa pe la fro 40, dichisit, aranjat, io la blugi si ghiozdanel, si ca o incununare a tuturor factorilor impiedicatori ai unei viitoare relatii fuzionanto-atomice, io verigheta, el nu....

Whatever, nu asta era problema...io visam asa la un viitor cosmic imposibil cu tipul din tramvai si la un moment dat omu' mi se adreseaza. Mie! Intelegeti???? Mieeeeeee !!!!

Moamaaaaa, ce timbru vocal!! Moamaaa ce timbru masculin, pfuuuaaaiii si eu in mijlocul unui vartej de ameteli ii zambesc tamp ca proasta...

Si omul vorbea insotindu-si vorbele de gesturi usoare, aproape conspirative. Mi se adresa mie....

Numa' ca la un moment dat m a lovit o revelatie. De ce dreaq vorbeste omu' cu mine de la distanta aia? Ca sper ca ati inteles ca n am auzit nimic din ce spunea. Din cauza de ameteli...nah...

E, si cand imi revin din reeverie, si incep a auzi ce zice omu' catre mine, sa lesin si nu alta...

- Nu-i asa ca sunteti de la filaj?

Pffff...acu nush daca filaj se scrie cu litera mare sau mica, dar ma ia cu furnicaturi...

- Nu puneti voi mana pe mine mă, zicea tipul misto, nu ma dovediti... si cand o termin de construit am si plecat..schitele si planurile mele sunt la loc sigur!

In prima faza nu mi reveneam. Cum dreaq ma, un tip asa misto, asa mistoooo e diliu. Ca era clar diliu...Doamneee, tot tramvaiul se uita spre mine. Parca devenisem moaste de vizualizat. Am crezut ca nu mai ajung la Unirea.

Cand sa cobor imi zice din nou: - sa faceti un raport frumos despre mine, ca sunteti o tipa misto!

Atunci am zambit liber si pe bune. Am coborat eu si toata lumea din tramvai. Pentru ca Unirea e capatul tramvaiului vietii. Omul meu nu. N a coborat! S a intors strigandu-mi ca m a pacalit. Am pierdut tinta....

#viatameaeominune - am numai cat imi trebuie...

Ma uit afara si vad cel mai frumos soare de l-am vazut vreodata. Ma uit in interiorul meu si vad nebunia lumii...😊

Ma uit de jur imprejur si vad ca fiecare lucru ii fix acolo unde e cea mai mare nevoie de el. Vad arhitectura perfecta a tot ce e viu..si mi vine sa cant, sa alerg si sa rad uluita de atata frumos.

Insa, cine sa vada?

Suntem mult prea agitati si prinsi in valtoarea unui fals cotidian, mancator de suflet, gaunos, sa mai fim in stare sa vedem frumosul. Cu partea de frumos pleci in ochi cand treci dincolo..Nu cu baaanii, nu cu lucruri, nu cu masini..Nici macar cu haina de pe tine. Pleci pe jos, umil, senin si fara nimic. 

In schimb lasi in urma goana dupa lucruri, dupa bani, iar momentul ala iti anuleaza tot. Te obliga sa vezi cum ai trait degeaba. Fad. Fara sens. Lipsit de miracolul frumusetii ce ti a fost daruit gratis. Vei privi in spate cu o parere de rau cat o constelatie si in clipa din urma te va durea paroxistic faptul ca n ai stiut sa traiesti. Doar ai trecut pe aici...

In timpul asta lumea se intreaba de ce unii din noi se pot trezi cu senin in ochi dimineata, de ce unii din noi pot sa rada nebun...de ce...

Pentru ca nu alergam dupa nimic. Doar traim frumos. Si cand stii sa faci asta viata iti da cat iti trebuie. Nimic mai mult...

De aceea am scris. Sa va spun ca iubesc sa traiesc frumos. Si ca am numai cat imi trebuie.

Revolta neindumnezeitului

Nu cred ca sunt un om bun. Sau ca n-am dat masura bunatatii mele, cat timp inca ma revolt impotriva lumii si uneori a lui Dumnezeu. Nu stiu daca sunt un om bun cata vreme iert, dar nu pot ierta de tot. Cata vreme, iert dar nu uit lucruri. Cata vreme lucrurile care nu le uit, chiar de le-am iertat inca dor. 

Mi-as dori sa fiu un om bun. Atat de bun cat sa pot ierta greselile celor ce mi-au gresit. Cat sa ma intreb daca ma vor ierta la randu-mi cei carora le-am gresit. Sau cat sa nu ma intreb nimic. Doar sa iert pur si simplu. Insa cum nu pot, ci o fac doar fragmentat, conjunctural si contextual, n-am sa pot cere lumii acelasi lucru.

Nu cred ca sunt un om rau. Nu stiu sa fiu un om rau. Nici macar n-am pus vreodata in balanta rautatea sa vad cat cantareste. 

Da, m-am revoltat, am strigat, poate am hulit, m-am sufocat, am plans, am ras, dar rau nu am facut. Atat cat mi-a stat in putinta am facut lucruri. Atat cat am fost in stare, am facut lucruri. Multe. Am putut sa ascult, am putut sa tac, am putut sa inghit in sec, am putut sa plang. In egala masura am putut sa rad, am putut sa ma bucur pentru ceilalti si sa fiu un om devotat si loial.

Nu spun ca n-am gresit. N-am sa spun niciodata. Insa cu voia mea marturisesc ca n-am comis ceva rau. N-am facut rau nici macar unei muste. Am fost doar un copil mare care s-a bucurat prosteste de viata, de lumina si de frumos. Am iubit fiecare secunda din viata asta cum nu stiu cati au facut-o. N-am stiut sa ma prefac, sa ma ascund sau sa lovesc pe la spate. Intotdeauna am spus lucrurilor pe nume si inainte sa se intample. N-am asteptat nimic de la nimeni. Am avut asteptari doar de la mine. Si da, recunosc, am avut asteptarile mele de la Dumnezeu. Pe care l-am renegat de multe ori, impotriva caruia m-am intors de multe ori, impotriva caruia m-am revoltat....Imi amintesc un act de neiertat pe care l-am comis in urma cu niste ani, act ce ma urmareste si acum, act pe care nici eu nu mi-l pot ierta... Eram un om bulversat in interiorul caruia se dadeau lupte grele. Cu oamenii, cu demonii si chiar cu propriul Dumnezeu... Mergeam cu trenul si cum toate drumurile mele, inclusiv respiratia mea se producea in tacere, la un moment dat, uitandu-ma pe geam mi s-a parut pentru o fractiune de secunda ca se materializeaza divinitatea. Si ca imi zambeste. Sfidare mai mare n-am crezut sa intalnesc. Am coborat in prima gara, o halta din mijlocul Baraganului, si am mers pe jos 15 kilometri. Cu privirea in sus si aproape urland. Timp in care am plans cu voce tare un rechizitoriu la adresa lui Dumnezeu. Atunci nu-l gandeam ca fiind un act de inculpare ci doar revolta, furia si disperarea unui om mic impotriva maretiei. L-am acuzat, l-am hulit si l-am renegat. Inaintam printr-o caldura insuportabila, gesticuland cu mainile spre cer, aproape amenintator in timp ce sangele imi siroia din nas si din suflet. Simteam in gura amestecul sarat de lacrimi cu sange.  Nici un fel de durere fizica. Toata durerea era stransa in plex si in urlet. 

Atunci mi-a fost bine. M-am descatusat cu forta nebunului care s-a crezut mai puternic decat cel ce l-a creat. Am strigat in camp, convinsa fiind ca ma aude sa faca intr-un fel. Daca are curaj sa ma ia si sa se bata cu mine. Nu inainte de a-mi raspunde la intrebari. Si pentru ca eram la limita dintre constient si lesin, atunci am vazut liziera unei paduri, un fel de perdea de copaci cu umbra si fantana...

Si-am stiut, a cata oara, ca am sa traiesc...Si nu, nu mi-am cerut iertare...

Mi-am dat seama ca daca lui Dumnezeu i-am tolerat lucruri, imi va simplu sa le tolerez si oamenilor. Ca fiecare cand te loveste o poate face din revolta sau disperare. Poate nu neaparat din rautate. Si-am realizat, odata cu trecerea vremii ca am iertat multe semenilor mei, ca unele le-am uitat, ca pe unele le-am ignorat, dar ca raman un revoltat neindumnezeit. Ce crede cu toata forta in Dumnezeu, dar nu-l intelege pana la capat...pentru ca mi-a dat apa si umbra in pragul mortii. Pentru ca mi-a dat apa si umbra de fiecare data in pragul mortii...

Si atunci, n-am sa ma pot ridica niciodata sa spun ca sunt un om bun. Dar am sa afirm cu forta impatimitului de viata ca nu sunt un om rau...

Ziua in care nu mai conteaza de unde rasare soarele

In fiecare dimineata soarele rasarea dintr-un anume loc. De acolo de unde rasare de la inceputurile lui. In cateva randuri, soarele rasarea chiar de la mine din suflet.Numai ca trebuia sa vina ziua in care nu mai conteaza de unde rasare soarele. Ziua in care se prefigureaza faptul ca de la mine din suflet nu mai poate rasari…

Ziua in care nu mai conteaza de unde rasare soarele e ziua renuntarii. Renuntam cu totii la clipe din viata pentru ca nu suntem capabili sa ni le traim. Pentru ca suntem tributari cliseelor si stereotipiilor. Dar mai ales pentru ca frumosul modern a devenit parte integranta a uratului vesnic. Era sa zic Amin!…
Pentru ca suntem seci si goi pe dinauntru cu pretentii de complicat si sofisticat ridicate la rang de arta.Pentru ca reusim sa vedem cu ochii ceea ce sufletul nu mai este in stare sa vada. Perceptia ii doar exasperant de diferita.
Ziua in care nu mai conteaza de unde rasare soarele, este ziua in care sufletul iti ramane captiv in povestile care nu se mai termina. Povestile pe care le duci in acelasi suflet conflictual purtat cu tine in trecerea terna. Trecere comisa echilibristic intre real si iluzoriu. Istorii care te marcheaza la nesfasit si in conditia in care ai trai repetat de mai multe ori. Amintiri izolate intr-un colt de tine sperand sa nu te impiedici de ele in timp ce traiesti. Pentru ca te fac sa arzi acid consumandu-le substanta. Sau sa speri ca le stingi plangand cu apa din ochi.

Viata asta cateodata seamana cu o tigara care arde singura pentru ca nu are cine sa traga un fum…Intr-o lume plina de vicii. Suma tuturor viciilor nu este in stare sa arda un fum.
Ziua in care are sa rasara soarele din sufletul cuiva va fi inceptul povestii povestilor. Acea carte a cartilor care sa clinteasca din temelii tot ce stim despre viata. Sa rastoarne concepte si sa realcatuiasca Universul.
Pana atunci, ramanem la fel. Niste inadaptabili care distrug in fiecare secunda un vis. Propriul vis.
Si pentru ca textul de mai sus pare aproape tragic, ei bine, nu este. Contine doar revelatia renuntarii la o idee. Aceea ca soarele rasare dintr-un singur punct cardinal. Ca nu mai conteaza de unde o face cata vreme se iveste mereu.

Moartea vietii mele

Am murit de mai multe ori in viata asta. De doua ori cu adevarat. Prima data, de parca a fost ieri, cand am pus un pas si-n urma mea s-a inchis o usa. Pentru o vreme. Suficienta cat sa pot sa inteleg cum e sa nu mai fii. Cum e sa cazi in abis. Si sa fii obligat sa inchizi ochii ca sa poti vedea lumina.

Si-a doua oara, cand am inteles cum e sa iubesti degeaba. Sa iti asezi viata la picioarele cuiva, sa poti sa renunti la clipe din ea,sa renunti la vise, sa renunti la tine, si sa primesti in schimb NIMICUL. E ca un blestem. Sau ca o binecuvantare. Intr-o singura existenta sa mori de mai multe ori. Ca si cand de fiecare data ar fi ultima data.

Si pentru ca merita scris, si pentru ca nu oricui ii e dat sa traiasca sfarsitul repetat, si pentru ca e pacat sa ratezi sansa nefericirii ca izvor al creatiei, iata-ma-s cronicarul propriilor deziluzii.

Si cu toate astea sa vrei sa traiesti. Cu bucuria nebunului. Zambind pana la epuizare. Purtand in suflet obsesiv cantecul fiecarei dimineti in care te trezesti. Si esti viu. Si poti sa vezi. Sa auzi. Sa pipai. Sa te misti. Sa respiri. Mai ales sa respiri. Si cu fiecare gura de aer inspirata sa poti expirand sa constientizezi ca traiesti. Ca esti parte a lumii. Ca esti parte a cerului. Ca iubesti. Ca plangi. Ca orice ai face, si in orice parte ai privi vezi un orizont...

Ca toate incep si se termina undeva. Si ca incep de la capat...si tu devii o poveste nesfarsita in malaxorul acesta divin.

De cand ma stiu am platit tribut greu bucuriei de a trai la cote maxime. Tot ce am facut am trimis zambind cu toata fiinta mea, catre extreme. Am plans in interior pana mi s-a rupt fiecare celula. Am iubit transformand iubirea in religie. Fiecare emotie a avut iz mesianic.

Si-am rezonat cu mine pana intracolo unde in masura in care mi-am dorit sa traiesc, in egala masura mi-am dorit sa mor.

Ei, pentru toate aceste daruri platesti greu. Platesti cu durere. Cu suferinti paroxistice. Si cu multe lacrimi...

Acesta este inceputul unei povesti incredibile. Aceasta este moartea vietii mele...

Sacrificarea nebunului...

M-am tot gandit in ultima vreme la viata mea. Pentru ca pana la urma blogul asta e despre mine. Despre lucruri si fapte din existenta mea. Despre lumina si trairi. Despre dureri si bucurii in egala masura. Despre ce dau si ce primesc. Despre echilibru si strigat. Despre normalitate si nebunie. despre lucruri simple... Despre miracolul vietii...

M-am tot gandit in ultima vreme si privind in urma am vazut ca fiecare clipa traita are o doza de absolut nebuna. Ca nu-mi pare rau de nimic. Nici macar de lucrurile si faptele pe care, candva, le-am simtit intr-o cheie trista. Pe unele le simt si acum...

Multe le-am inteles. La fel de multe mi-au ramas de nepatruns.  

Bucuria asta obsesiva de a trai , m-a transformat intr-o carte deschisa. Oricine poate citi cu conditia sa stie a citi. Macar eu am invatat a ma citi pe mine. Si-am mai invatat un lucru in anii astia. Pe care l-am inteles cu greu. Ca nu poti cere nimanui sa ti inteleaga felul in care alegi sa traiesti. In care alegi sa visezi. Sau in care alegi sa iubesti. Ca nu poti cere nimanui sa ti urmeze calea. Sa ti urmeze visele. Sau sa te iubeasca in masura in care tu iubesti. Si ca acolo unde nu exista echilibru intre ce dai si ce primesti, renuntarea devine deziderat. Numai nebunul poate renunta la zambind, la iubire.

N-am stiut sa plec niciodata. Mereu am parasit barca atunci cand nu mai era nimeni in ea. Si asta parea a fi un deziderat. Insa unul altruist. Si Doamne inca mai plutesc intr-o barca...

Cand citesti o carte deschisa, cand vezi cu ochii mintii cata daruire poate contine o singura viata, cand simti cu sufletul vibratia fiecarei pagini si te sperii de asta, ai o singura solutie: sacrificarea nebunului…