M-am tot gandit in
ultima vreme la viata mea. Pentru ca pana la urma blogul asta e despre mine.
Despre lucruri si fapte din existenta mea. Despre lumina si trairi. Despre
dureri si bucurii in egala masura. Despre ce dau si ce primesc. Despre
echilibru si strigat. Despre normalitate si nebunie. despre lucruri simple... Despre miracolul vietii...
M-am tot gandit in ultima vreme
si privind in urma am vazut ca fiecare clipa traita are o doza de absolut
nebuna. Ca nu-mi pare rau de nimic. Nici macar de lucrurile si faptele pe care,
candva, le-am simtit intr-o cheie trista. Pe unele le simt si acum...
Multe le-am inteles. La fel de
multe mi-au ramas de nepatruns.
Bucuria asta obsesiva de a trai , m-a transformat intr-o carte deschisa. Oricine poate citi cu
conditia sa stie a citi. Macar eu am invatat a ma citi pe mine. Si-am mai
invatat un lucru in anii astia. Pe care l-am inteles cu greu. Ca nu poti cere
nimanui sa ti inteleaga felul in care alegi sa traiesti. In care alegi sa
visezi. Sau in care alegi sa iubesti. Ca nu poti cere nimanui sa ti urmeze
calea. Sa ti urmeze visele. Sau sa te iubeasca in masura in care tu iubesti. Si
ca acolo unde nu exista echilibru intre ce dai si ce primesti, renuntarea
devine deziderat. Numai nebunul poate renunta la zambind, la iubire.
N-am stiut sa plec
niciodata. Mereu am parasit barca atunci cand nu mai era nimeni in ea. Si asta
parea a fi un deziderat. Insa unul altruist. Si Doamne inca mai plutesc intr-o barca...
Cand citesti o carte deschisa, cand vezi cu ochii mintii cata daruire poate contine o singura viata, cand simti cu sufletul vibratia fiecarei pagini si te sperii de asta, ai o singura solutie: sacrificarea nebunului…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu