Din jale s-a-ntrupat Electra...

Si-a fost. Si se apropie de final unul din anii mei in care am ars cat intr-o viata. In care am simtit ca mor cu fiecare gura de aer inspirat din cauza incarcaturii bizare si grele pe care a adus-o cu sine. In care am simtit ca mor cu fiecare gand, cu fiecare bucurie si cu fiecare tristete scrise in ochi.

Cineva de undeva a vrut sa ma pedepseasca exemplar si mi-a dat mai mult decat as fi putut duce. M-a facut sa vad diamant in noroi iar cand m-am aplecat sa il iau nu era decat un ciob de sticla in care se reflecta amar o raza de soare.

M-a facut sa vad frumosul acolo unde el nu a existat niciodata. Mi-a intarit increderea in oameni si in acelasi timp a distrus-o. Mi-a aratat ca se poate si altfel, insa mirificul altfel se afla doar in mintea mea. Mi-a aratat adevarul departandu-ma de relativul absolut al existentei mici si meschine pentru care luptam cu totii. Pana la urma m-a calit si m-a pregatit pentru anii de mi-au mai ramas.

Ar putea sa para ciudat, dar randurile astea le scriu cu o bucurie nedisimulata, privind trist in urma dar cu speranta inainte. Cu speranta faptului ca a venit timpul in care capat un sens dupa atatea framantari. Chiar de ii numai sensul meu.

Acelasi cineva mi-a pus pana in mana obligandu-ma sa-mi astern viata pe hartie. Asa cum a fost. Fara exagerari. Fara lamentari. Si fara ranchiuna. M-a dus in fata oglinzii sa privesc sinele si sa-mi recunosc neajunsurile. Sa vad ca sunt plamadit om si supus acelorasi greseli ancestrale. Sa inteleg ca nu pot avea totul. Sa renunt la a mai fi diletanta si idealista. Sa-mi pot duce misiunea pana la capat.

 Sa desenez o viata ce-a cuprins de-a lungul ei alte vieti. Sa creionez fiecare existenta ce-a traversat-o pe a mea cu acuratetea si intensitatea trairilor de care am fost in stare. De care am fost in stare eu si cei pe care i-am intalnit si mi-au marcat trecerea. Intr-un fel sau altul. Unii ma vor privi zambind, altii vor fi nemultumiti, poate altii ma vor uri dupa ce vor avea curajul sa citeasca un text cat o viata. In care se vor intalni din nou. Ei si adevarul meu.

In schimb, altii ma vor imbratisa pentru iertarea pacatelor intunecate ce m-au aruncat in bezna unui intuneric temporar. Plansul lor impletit cu plansul meu va sa fie un cantec senin inchinat bucuriei de-a fi. Din jale s-a-ntrupat Electra…

Un an cat o lectie de viata

A fost un an greu. Trait la extreme. Cu multe dezamagiri. Si cu multe decizii. Aproape ca nu-mi pare rau ca ma despart de el. Un an cu multe greseli, unele personale, altele venite de aiurea. Cu un scop sau fara. A fost un an cat o lectie de viata. Multe s-au intamplat. Bune. Si mai putin bune. Au fost dureri. Insurmontabile. Au fost si bucurii. Toate au lovit cu o intensitate uluitoare in sufletul meu. Au trecut oameni prin arealul meu. Unii au ramas. Altii au plecat. Unii m-au meritat, altii nu. Pe unii poate nu i-am meritat eu. Altii urmeaza sa paraseasca scena vietii mele. Pentru ca se impune. Pentru ca nu vreau sa mai duc un balast inutil doar din dorinta de a arata ca pot fi providentiala uneori. Ca pot salva oameni, stari sau situatii. Dorinta de a face orice fel de lucru bun, chiar daca nu are nimeni nevoie de el.

Am trait chimii incredibile. Si n-a meritat. Atat.

Cum spuneam, un an cat o lectie de viata. In care am invatat sa spun nu. In care am inteles ca toleranta nu este functionala la infinit. Ca vin momente in care undeva trebuie sa te opresti. Am inteles ca sunt importanta, ca pentru anumite lumi as putea conta si pentru anumite personaje nu reprezint nimic. De acolo de unde nu insemni nimic trebuie sa pleci. Prin decizie. Chiar daca te seaca. Chiar daca ti se prabusesc toate constructiile despre suflet.

Am ajuns sa traiesc timpul asumarilor. Sa stiu ce vreau. Sa stiu ce am de facut. Sa ma asez pe coordonatele pe care nevoia din mine le reclama. To be continue..

Tacerile au sens

Inveti sa taci abia dupa ce ai abuzat de cuvinte. Distorsionandu-le, dandu-le toate sensurile invatate in mii de existente prin care ai fi trecut. Insotindu-le de stari, trairi si emotii paroxistice. Iar atunci cand relieful propriului suflet se transforma ca si cand ar fi erupt un vulcan ai sa intelegi linistea tacerii. Acolo se afla mic si chinuit marele raspuns venit din tradari.

Un om tace cand nu mai are ce sa spuna. Cand orice ar mai avea de spus ricoseaza  iar izbitura cu efect de bumerang ajunge invariabil in propriile-i lacrimi. 

Inveti sa taci pentru ca tacerea te inalta.

Inveti sa taci pentru ca toate constructiile tale sufletesti s-au naruit cu viteza caderii domino-ului.

Tacerile au sens.Pentru ca aduc cu ele incarcatura vorbelor de dinainte. Incercarile esuate si impinse catre limite. De dupa neputinta de a mai recrea frumosul acolo unde a fost ucis. Si asa tacerile capata sens...

Drum lin, Majestate

Inainte de a muri un rege, a murit un om. Un om de o modestie tulburatoare parca pe masura rangului sau . Un om si un rege fara de tara pentru care istoria va restabili la un moment dat adevarul. Adevar pe care noi nu-l cunoastem ci il putem intui sau ne putem lasa influentati de informatiile improbabile prezentate partinic de unii sau de altii. Un adevar pe care il detinem fiecare dintre noi la nivel de perceptie. 

Odata cu omul a murit si regele. Acela ce ar fi putut schimba cursul istoriei daca i s-ar permis. Cuvintele sunt de prisos si n-ar reusi sa incapa in ele tacerea monarhului care n-a raspuns provocarilor timpului si oamenilor ce i-au minimalizat pentru putere meritele, dand dovada de intelepciune si ridicandu-se deasupra lor aproape angelic.

Odata cu regele, in tara mea a murit si ideea de regalitate. S-a stins ultimul bastion al posibilitatii de a ridica Romania din marasmul in care se zbate de zeci de ani.

Ce a ramas in urma sa nu cred ca este cazul sa discutam in aceste zile. Ce pot sa spun e ca urmasii unui om mare nu pot fi intotdeauna la fel de mari...

Macar odata mi-as dori sa dam dovada ca natiune de bun simt colectiv in fata acestei pierderi istorice si in egala masura firesti.

A trecut dincolo un om si un rege care a marcat destinul unei tari. Intr-un fel sau altul. 

Drum lin,Majestate...

Va fi sa fie...

De parca literatura n-ar fi sufocata de scris si de autori care mai de care mai elevati si mai plini de incarcatura unui abstract de neinteles, m-am trezit si eu in interiorul acestui tablou clinic, sa scriu. Evident, o carte.

Nu stiu pentru cine o fac. Nu stiu pentru ce. Dar stiu ca povestile de viata, macar unele din ele trebuie scrise. Si in felul asta ma lupt de ceva vreme cu un text ce vrea sa reproduca fidel o viata de om traita sub semnul contrastelor.

O istorie incoltita in minte si traita pe viu ani de zile, cu mult intuneric sufocat de multa lumina. Lumina venita din interiorul unui suflet agitat dar in egala masura plin pana dincolo de dincolo de viata. De nebunia de a trai asa cum vrea, sfidand cutume si norme pentru care oamenii platesc scump.

Nu stiu ce va sa iasa. Nu stiu daca are nevoie cineva de scrierea mea. Dar in mod cert, intru eliberare, eu am nevoie. Si atunci nevoia asta m-a impins sa asez pe hartie, intr-o modalitate simpla o poveste reala. Asa cum a fost ea. Asa cum continua si astazi. O impletire de vise curmate din cand in cand de intamplari nefericite si deziluzii. Un cantec scris bucuriei totale de a trai cu o intensitate aproape nebuna.

Va fi despre lucruri si fapte, despre viata si libertate, despre iubire si dezamagire, despre asteptari si sperante, unele inca vii, altele naruite. Va fi despre adevar si dreptate, despre tradare si minciuna, despre suflete sparte si despre oameni. Mai ales despre oameni. Unii s-au dus intre timp, altii isi traiesc propriile destine. Dupa ce le-au marcat pe ale altora pana intracolo incat le-au schimbat curba existentiala. Unii inca exista in arealul meu, provocand bucurii sau dureri. Unii acceptandu-mi furia, altii provocand-o. Unii iubindu-ma neconditionat, altii aruncandu-ma pe culmile disperarii. Si ce iti poti dori mai mult decat sa traiesti la extreme?

Si tot scriind, rascolind trecutul si privind in ochii prezentului meu, de multe ori ma fascineaza puterea nebuna cu care ard fiecare moment respirat. Taria cu care am luat de la capat fiecare zi crezand ca va fi altfel. Si nici o zi nu seamana cu alta.

Va fi despre trecut. Si prezent. Despre zambetul mortii frizat de fiecare data si pacalit magistral. Despre simplitate si miracole. Despre minunea pe care o numim suflet si unde incape atata durere, atata iubire si in mod incredibil atata asteptare.

Va fi sa fie, daca imi va reusi, povestea unui om incercat de doua stari. De bucuria paroxistica de a trai si de linistea cuminte din fata mortii. Tot ce se intampla intre cele doua posibilitati e doar un poem inchinat iubirii. Iubirii de Dumnezeu, de oameni si de viata…

In definitiv, nu anii din viata sunt cei care conteaza, ci viata din anii tai. – Abraham Lincoln

Post factum

Omul care sunt mai plange cateodata, femeia care sunt canta fiecare sunet adus de atingerea vremilor. In mine ard minunile lumii si eu privesc cum se scurge viata. Zambind, plangand, sperand…tributara unei existente traita ca un miracol. Contrastand de la inceputuri cu tot ce stie lumea despre lume.  

N-am sa-mi refuz anii insa am sa mi-i traiesc la limita de sus a bucuriei. A bucuriei de a trai fiecare secunda ca si cand urmatoarea sta sa vina sau sta sa plece…Si trecator prin timp, nimeni nu are sa-si dea seama ca am fost vreodata pe aici.

Si-am sa  iubesc axiomatic pana la sfarsitul lumilor. Asa cum setea iubeste apa. Asa cum timpul iubeste lumina…Si-ai sa-mi ramai gravat pe acoperisul inimii mele cat ea va sa bata. 

Si-am sa iubesc, iubind lumina din ochii bucuriei mele de a fi… Am sa merg mai departe ca un cantec  plin de praful novelor stinse impingand de fiecare data linia orizontului dincolo de asteptarile in care nu vreau sa ma pierd.

Omul care sunt a plans destul, pana a descoperit bucuria diminetilor nascute din zambet…femeia care sunt a plans destul, inca o mai face crezand maiastru ca iubirea exista si ca sensul vietii este iubirea.

Si atunci purtand povara dezamagirilor ancestrale devii antagonic cu tine si nu-ti mai refuzi nimic. Nimic din ce te poate face sa simti ca traiesti…