Justitia a murit! Traiasca Justitia!

Daca mai exista vreun dram de incredere, astazi s-a dus pe apa sambetei.

Curtea de Apel Craiova a respins cererea de revizuire in cazul adoptiei Sorinei, introdusa de chiar Procurorul General al Romaniei.
Fix apa de ploaie dle procuror general! In locul dvs mi-as da demisia. In semn de protest. Cat timp o actiune de asemenea importanta si amploare v-a fost respinsa, inseamna ca, ori a fost prost facuta ori, securitatea juridica e in mare pericol. Ori, ne julim genunchii in fata unora...

M-am saturat sa nu discutam hotarari definitive ale instantelor. Sa le respectam cu capul plecat. Am face lucrul asta in momentul in care cei chemati sa aplice legea ar respecta-o si ei.

Pentru ca, in egala masura, m-am saturat de abuzuri. De rea credinta. De butoane. Si mai ales de indumnezeire. Cu ce dracu sunteti mai buni decat noi? Cu ce dracului masura judecati fara sa va fie teama de faptul ca intr-o zi toate astea vi se vor intoarce inzecit? Ca pe langa justitia infaptuita de voi mai exista una. Iar in fata Justitiei Divine vi se va incalca dreptul la aparare. Credeti ma...

Nici nu mai e vorba de bietul copil.  Miza a devenit atat de mare incat imi doresc din tot sufletul sa ii fie bine.
Ce ramane in urma e praf si pulbere! Toate dispozitiile legale in materie incalcate. Da-o dracului de lege. Bunul plac si interesele is mai presus de orice text sau act.

Nebunia asta a reusit sa aduca in prim plan agonia sistemului judiciar romanesc. Actul de justitie metastazat se comporta haotic. Cum spunea o buna prietena de a mea, in cativa ani, putini, justitia va intra in colaps.
Eu spun ca a facut-o deja.
*
Procuroarea Piturca, o stiti, doamna aceea de a plecat din birou cu un mandat de perchezitie sa ridice un copil de 8 ani, copil care n a respectat procedurile cum.spunea deunazi un alt imbecil, n-a fost suspendata. Ii amintim ca mai sunt de ridicat vreo 50.000 de copii in tarisoara asta.
Cu alte cuvinte, a procedat legal. Cu alte cuvinte devine permis orice.
Din toata degringolada asta nimeni nu va suferi. In cateva zile episodul va fi dat uitarii, ca asa suntem noi, doamna procuror va merge la birou zambind superior, Inspectia se va fi spalat pe maini, Sectia de procurori a triumfat din nou, CSM se va stradui sa faca cvorum in continuare, Mateescu va zambi mahnit din cele 2 camere si va reusi sa si dovedeasca nevinovatia fara sa miste un deget si povestea se va sfarsi asa.

Singurul bau bau ramane SIIJ. Singura impotriva tuturor. A presedintelui, a ministrului vietii, a GRECO, a intereselor si a acelora dintre magistrati tributari abuzurilor.
Va asigur, dupa victoria de azi ca Sectia va fi desfiintata. Incurca prea mult si pe prea multi.

Doar Federatia Stelara ne mai poate salva...

Cu tancul prin porumbul Baraganului

V-am mai zis ca m-am nascut si am crescut in inima Baraganului. Iubesc  oamenii si locurile aride, unde vara te sufoca aerul cald, vezi cu ochii tai Fata Morgana unduindu-se si ti-e o sete primordiala iar iarna simti vantul rece batand din toate partile.
Am trait ierni de senzatie in copilaria mea, cand zapada era cat casa iar seara intram la somn cu lopata langa soba pentru ca asa puteai iesi dimineata la fantana si la animale.
Am trait veri incredibile, cu mirosul lanurilor de grau verde in nas si cu imaginea fantanilor de pe campuri, fantanile acelea cu cumpana unde ne potoleam setea, in ochi.
Am alergat odata cu vantul dupa scaieti si mi au sangerat mainile culegand niste flori de o frumusete tulburatoare facute de de o planta de i ziceam ciulin. Culorile alea n-am sa le uit niciodata.
Am adunat flori nemuritoare de pe marginea santurilor si am mancat susai la greu.
Stateam muta in fata gramezilor de porumb auriu cules de ai mei si am curatat iarna la stiuleti in fata sobei pana faceam rani la maini.
Am strigat din toti rarunchii catre cer.
- Avion, cu motor, ia-ma si pe mine-n zbor.
Mai tarziu m-a luat unul...
Cum spuneam, am trait si simtit lucruri de o frumusete paroxistica. Insa, marturisesc aici un lucru. Niciodata nu m-am intalnit cu un tanc. Din metal, cu bujii, turela, si ce-o mai avea el, ca nu stiu din ce-i facut.
Pentru ca in Baragan nu se intalneau lucruri bizare si hilare. Oamenii erau seriosi. Doar noi copii comiteam nefacute. Doar rasul nostru rasuna pe ulitele pline de praf si caldura.
Si acum, la 40 de ani distanta de copilarie, ma gandesc cu uimire si groaza cum ar fi fost sa te intalnesti cu o echipa de tancuri. Musai mânate de americani.:))
Pe vremea aia ma hraneam din povestile iernii spuse soptit de batranii satului ce inca asteptau americanii...
Uite tataie, uite unchiule, au venit americanii!!! Poate ii vedeti si voi de la umbra cimitirului vechi, plin de flori sub care va petreceti eternitatea.
Uite tataie, uite unchiule, americanii au intrat cu tancurile in lanul de porumb...
Doar ca n-au venit sa ne elibereze asa cum ati crezut voi, doar au gresit coordonatele si au facut praf niste hectare bune de cultura de porumb.
Asta cu coordonate trebuie sa fie mâna vreunui Dorel cu pretentii de internationalizare sau plictiseala satelitului de pe luna, sătul sa nu se întample nimic si pe tarlaua lui.
Uite tataie, ti-au venit americanii!
😂😂😂
#floridepapadie

Intre lege si morala. Despre Sorina, copilul adoptat...

Tot pe fondul emotiei create de imaginile fara precedent ce tin cap de afis emisiunile tv si mediul online, imagini incredibile in care un procuror de curte de apel in anul de gratie 2019 bruscheaza un copil de 8 ani, indiferent care ar fi motivatia gestului, recunosc fatis ca am fost extrem de revoltata. Dar am sa revin la doamna procuror.
Lasand la o parte emotia populara creata de gestul nu numai nesabuit ci de-a dreptul imbecil al unui magistrat (magistrat in acceptiunea legii romane), emotie fireasca si necesara intr-un asemenea context, lucrurile trebuie privite de pe trotuarul care trebuie.
Asadar, nu avem voie sa punem la indoiala o hotarare judecatoreasca. Nu avem pur si simplu. Ca ne place sau nu, ea exista si produce efecte in consecinta. Dreapta sau nedreapta, ea trebuie pusa in executare.

Stand stramb si judecand drept, nu putem pune la indoiala nici buna credinta a familiei adoptatoare pana una alta. Lucrul asta trebuia sa-l faca instanta de judecata in sensul solicitarii tuturor dovezilor absolut necesare intr-o asemenea speta.
De asemeni, nu putem pune la indoiala, tot pana una alta nici buna credinta si atasamentul fata de copil a familiei sau asistentei maternale ce l-a crescut tip de 7 ani. Cu toate acuzele de rigoare. Pentru ca acuzele vehiculate in spatiul public pot fi pure speculatii, variante trunchiate ale adevarului sau chestiuni aruncate in eter de dragul senzationalului.
Ce vreau sa va spun in schimb este faptul ca nu vom reusi niciodata sa echilibram legea cu moralul. Si-am sa ma explic. Si-am sa o iau cu inceputul.
Adoptia este un lucru extrem de serios. Mai serios decat foarte multe lucruri pe fata pamantului. Pentru ca in momentul in care dau unda verde unei adoptii, croiesti un destin. In aceeasi cheie, cand ai legi proaste distrugi cate un destin.

Cunosc oameni minunati ce au depus eforturi supraomenesti sa adopte un copil. Supraomenesti, repet. Unii au recurs la tot felul de inginerii juridice, la limita legii pentru a putea avea un copil. Nu voi detalia situatii pentru ca nu se cade. Oamenii astia chiar merita respectul nostru. Si admiratia. Unii stiu despre ce vorbesc. Pentru cei care avem copii pare adacadrabant. Pentru ca ii avem. Aceia ce nu ii pot avea nu gasesc foarte multi dintre ei, sensul vietii.

Revenind la speta de fata, tabloul, cum am spus mai sus, arata in felul urmator: Avem o hotarare judecatoreasca definitiva prin care s-a consfintit adoptia internationala a unui copil. Nu stim cum, dar o avem, si asta ar trebui sa ne dea incredere. Avem o familie ce si-a asumat cresterea acestui copil  vreo 7 ani. Da, contra sumei de 2000 si ceva de lei pe luna. Stim ca au refuzat in scris adoptia de vreo 2 ori. Cinstit si onest, sunt convinsa ca au facut-o pentru a nu pierde suma respectiva. Nici nu sunt de condamnat. Banii aia i-au ajutat sa creasca un copil greu adoptabil, din cate inteleg. Mai pricep ca in momentul in care au aflat ca va fi data spre adoptie fata, au facut cerere de interventie. Cerere refuzata.
Ma gandesc ca judecatorul, operand doar cu legea a gandit ca i-ar fi mai bine copilului in America. Nu stiu ce a pus in balanta, dar probabil n-a fost rau intentionat. Gandind doar la rece. Sec. Fara sa tina cont de atasamentul copilului, de locul si oamenii unde a crescut. E un algoritm inghetat si fara sentimente.
Nici macar nu stiu cine are dreptate pana in acest punct. Ce stiu, este ca relatia cu un copil se construieste in timp, in vremurile noastre cu asistenta de specialitate, si cu multa rabdare.
Oricat mi-ati spune ca e vorba de binele copilului, nu-i faci bine cu forta. Chiar de s-ar afla sub anume influente, firesti de altfel…Uitati-va doar in curtea familiilor ce trec printr-un divort. In majoritatea cazurilor, fiecare parinte il denigreaza pe celalalt si-i induce copilului ideea ca parintele celalalt e vinovat. Sau rau.
In fine, incurcate sunt caile justitiei. Si moralei…
Si-am ajuns in punctul culminant al acestei povesti, cand un procuror al unei curti de apel, cu o hotarare judecatoreasca in mana, si dispunand de toate informatiile si particularitatile cauzei, ia irobolanta decizie de a face o descindere. Pentru ca daca ma intrebati pe mine, ce s-a intamplat acolo a fost o descindere cu mascatii, ca atunci cand identifici un traficant de droguri.

Bun, cine este vinovat pentru isteria creata? Pai am sa va spun. Statul dragilor! Statul este vinovat. Si vinovatia este una istorica. Nimic din ce ar trebui sa fi fost pus la punct si functional, nu a fost.  Nu avem proceduri, si asta s-a vazut. Nu avem institutii capabile sa gestioneze situatii de criza. Pentru ca a fost o situatie de criza. Nu stim cine, ce si mai ales cum a dispus sa fie ridicat cu forta un copil de 8 ani. In prezenta unui psiholog, unui asistent social, unui executor probabil, unui procuror si a unei intregi echipe de mascati.  Arata a degringolada. Toata lumea si-a urmarit interesul, nimeni nu a gandit la interesul, dar mai ales la ce e in sufletul copilasului ala.
Actiunile doamnei procuror au fost paranoice, femeia dand dovada de tulburari efective de comportament. Probabil s-a enervat, vazand ca toti ceilalti incearca o negociere a luat fraiele situatiei in mana, avand probabil si alte chestiuni ce nu sufereau amanare de rezolvat. Si cum domnia sa si in general domniile lor procurorii, nu toti, de la o vreme se cred egalii lui Dumnezeu, a transat problema. Prost. Execrabil. Si condamnabil.

Nu cred in premeditarea actiunii, nu cred ca a plecat din parchetul curtii croita pe scandal si bataie, insa si-a luat cu ea maretia dreptului, si cand nimeni nu a rezolvat problema, si-a zis ca acolo e gara ei.
In rest, de la un capat la altul, cum am mai zis, nimic nu a fost functional si corect. Daca asistentei maternale i s-a ridicat licenta si practic sechestra copilul, asa cum se arata intr-un comunicat, atunci aceasta trebuia ridicata cu mascatii si dusa la declaratii initial.

Specialistii vietii impreuna cu familia de romani din America aveau de lucru o perioada buna de timp, daca tot si-au dorit atat de mult fetita. Pentru ca nu poti sa ti doresti un copil de 8 ani, sa pocnesti din degete, sa platesi avocati si sa ti se livreze copilul la usa. Nu poti sa speri nici in faptul ca dupa 2 sau 3 intalniri, problema este rezolvata. La fel cum cred, ca daca li s-ar fi solicitat lucrul acesta, perioada de acomodare, ar fi facut-o.
La fel cum cred, ca daca lasi unei femei timp de 7 ani sa creasca un copil, sa deschida ochii pe ea, atunci cand il iei va suferi crunt. Va dezvolta traume. Amintiti-va unii dintre voi/noi crescutul la tara la bunici si inceputul clasei 1. Era tragedie. Devenea rezolvabila sub presiunea cuvantului de onoare al parintilor de la oras ca in prima vacanta te duce acolo. Si asteptati vacanta aia intr-un mare fel. Comparatiile pe care le fac acum sunt din sfera normalului. Bunicii aia, oamenii aia in speta nu dispareau din viata noastra.

Si acum ganditi-va la Sorina. Probabil va avea un viitor mai bun. Dar un suflet facut zdrente. Pentru ca nu uiti cine te-a crescut. Iar sa merg mai departe nu pot. Pentru ca nu inteleg notiunea de abandon.
Managementul cresterii unui copil abandonat mi se pare o problema pe care un specialist o rezolva ca si cand ar fi Dumnezu. Nu misti sufletele astea chinuite de colo, din familie in familie, si te intrebi dupa aia de ce unii dintre ei au probleme majore.pentru ca nu avem Dumnezei.  Pentru ca managementul tau stat idiot, este prost. Lipsit de continut, de substanta, de proceduri si mai ales de suflet.

Pentru ca nu stii a-ti selecta profesionistii care sa te faca sa pari un stat destept. In situatii de genul asta te comporti exact ca abandonatii din canale ce trag din punga de bronz. Pentru ca tu i-ai nascut si facut asa. Asta este raspunsul la procedurile tale.

Pentru Sorina, fetita de 8 ani, n-ai iesit din tipare. N-ai uitat punga de bronz pe undeva. Ai tras din ea cu nesat si ti-ai soptit in barba ca procuroarea vietii rezolva problema. Si-a rezolvat-o. Si probabil luni va merge linistita la birou sa mai dea un comunicat. Findca CSM doar a dispus o ancheta si-a sesizat Inspectia Judiciara…

Si ce-ai facut dupa aia? Te-ai batut in comunicate, instituit comisii de ancheta si investigare spre identificarea vinovatilor. Dar vinovatul de fapt esti tu.

Pentru Sorina, nimic din explicatiile si argumentele noastre nu conteaza. Nici faptul ca familia din SUA, cu tot respectul  sunt oameni onorabili, nici faptul ca ati bruscat-o spre binele ei, nici faptul ca a creat un val de emotie populara ci doar faptul ca i-ati incarcat ochii de lacrimi si i-ati facut sufletul praf. Pentru ca nu stiti altfel. Pentru ca daca ati fi facut-o asa cum trebuie, ati fi putut urca in avion un copil cu un zambet cat casa.

Intre lege si morala, doamnelor si domnilor decidenti, oricine ati fi voi, ati ales sa o dati de gard. Nimic surprinzator, doar asta faceti in fiecare zi. Pentru ca daca v-ati fi asezat la mijloc intre cele doua concepte, ati fi putut deveni Dumnezeu.

Era de-o Inviere...

Era de o Inviere, in urma cu multi ani, atat de multi ca nu-s in stare sa-i calculez. Iar eu aveam vreo 30 de ani. Dupa asta sa va dati seama cat de multi ani au trecut.
Si cum spuneam, eram la biserica de Inviere. Se face ora cu pricina, se ia lumina si toata lumea grupuri, grupuri se asteptau unii pe altii sa mearga la cimitir cu lumina.

Nu stiu cum e prin alte locuri dar acolo unde m am nascut eu, in mijlocul Baraganului, in noaptea de Inviere se merge cu lumina la cei dusi.
Si apoi tre' sa va mai spun ca eu fac parte din categoria ălora de nu li-i frica de cei dusi.
Avand in vedere acest aspect, si putinul vant de batea, ma departez de  pâlcurile de tanti si mămăici ce mergeau lejer de brat, intind pasul si o tai spre cimitir la un meeting cu tata.
Si in ritmul asta ajung cu muuult inaintea tuturor la poarta cimitirului.

Tin sa va spun ca era liniste. Intru pe poarta si pășesc cu grija sa nu calc pe unde nu trebuie.
Ajung la tata, pun lumina, stam asa la o sueta scurta, si-n timp ce mi aprind o tigara aud lumea la poarta cimitirului. Ideea e ca se asteptau unii pe ceilalti in functie de viteza de croaziera pe care au avut-o sa poata intra cu totii.

Tre' sa va spun ca la vremea aia locul unde odihneste tata era o aripa noua ceva mai putin populata. Intre timp e full.
Curent electric ioc. In aripa noua eram numai eu. Marea majoritate a lumii se desfasura in cimitirul vechi pe la ai lor.

Si la un moment dat, pe drumul ce desparte cumva partea veche de asta noua a locatiei vesnice vad o silueta. Se misca de colo si nu indraznea sa puna pasul sa intre singura in aripa noua. Ma uit cu atentie, nu disting foarte bine cine e, chit ca avea lumanarea in mâna si la un moment dat aud: " Danielăăăă, Danielăăă!"

Ciulesc urechile si mi dau seama ca i fiinta vie. Adica in viata. Adica sora tatei striga dupa mine da' nu facea un pas sa i aduca lumina tatei.
Mai striga odata, inca odata...si daaaa, ati ghicit, cretina de mine nu-i raspunde.

Un gand dement ,de om normal,ajuns degeaba la 30 de ani, patrunsese in mintea mea si prefigurase urmatorul scenariu. Vine matusaaaa, eu ies de dupa crucea tatei si zic Bauuuuuu!!!!
Ma oameni buni, saraca femeie face pasul si incepe a vorbi singura si tare. Probabil sa si inabuse frica. Sa se auda pe ea...

"Unde o fi fata asta? Ia sa ma uit pe unde calc, sa nu ma impiedic...."
Si turuia asa aiurea. Facea doi pasi, se oprea, mai facea doi pasi, iar se oprea. Sub incaltarile ei scartaiau chestii de pe jos. Se oprea, se uita in urma, incerca sa se tina de cate un gardut, lua mana imediat...

Tampita de mine isi tinea respiratia si se abtinea cu greu sa nu rada...
Si imi dau seama la un moment dat, strabatuta naibii de un flash scurt de luciditate ca pot sa o omor...
E, si acu' ia si rezolva...

Jur ca nu mint ce urmeaza sa va spun. Realizez grozavia si incep sa ma misc spre stanga usoooorrr, unde la o oarecare distanta mai odihnea cineva. Nici acum nu stiu cine. Dar avea locul imprejmuit cu gardut metalic. Miscarile facute de mine cred ca lasau ceva zgomot pentru ca matusa sarmana se oprea si asculta. Nah,ma opream si eu...

M am rugat in gand sa ma strige iar sa pot cumva sa i raspund. Sa fac naibii ceva reparatoriu...da' n-a mai strigat.

Reusesc sa trec gardul si ma introduc  usor lungindu-ma intre gramada de pamant de stiti ce simbolizeaza si gardul vietii. Ma rog...

Incerc sa stau nemiscata, intinsa pe jos in timp ce matusa-mea ajunsese la tata.
Baiiii, ii vedeam fața!!! Ma uitam la ea cum se straduia sa aprinda o alta candela si i-o stingea vantul. Imi venea sa ma duc eu sa o aprind numai sa plece odata.

E,in timpul asta sarmana, vorbea in continuare. Singura si degeaba...
"Iote ma ca nu s-aprinde. Da' de ce nu o fi arzand? Bate vantu' si d-aia..."
Si in timp ce stateam teapana si simteam cum se scurge incet vesnicia un soi de inevitabil se indrepta catre mine.

Imi venea sa stranut. Rau. Rau...

Si la un moment dat am trecut de la agonie la extaz. O aud pe matusa-mea cum se departa. Cu viteza de data asta. Se aprinsese candela si pe aleea aia despartitoare se indrepta spre iesire un grup de femei...
Sa fi vazut cum se ducea...

Si am stranutat. De vreo trei ori. Tinandu-ma de nas.Intr-o oarecare tacere. O impunea locul....

#viatameaeominune

Ui', ui', ui', ce ploaie ii da!!! Se aude ploaia pe casa de zici ca-i in mijlocul verii..
Azi, adica pe 12 februarie, se implinesc 11 ani de cand am luat permisul de conducere. Pe o ploaie torentiala. Tot in februarie. Locul impricinat, Bucurestii Noi. Fata in fata, eu si militianul. Cand s-a urcat s-a lasat masina pe-o parte. Mai statea pe bancheta din spate unu mic si slab...si-mi spuneam in mintea mea, Doamne si acu' tot dezechilibrata ai lasat situatia...

Instructorul vietii ma pregatise el cumva psihic. Atat cat i-a iesit, evident. Da' mi-am soptit eu mie-mi, ca dracu nu-i negru taciune iar militianul de la traseu nu e dracu, pe cale de consecinta ce am inteles fu faptul ca organul nu-i negru taciune....
Si cum karma nu te lasa pana nu face misto de tine, vizibil, ploaia nu renunta sa mai plouă, parea ca intreg Universul a pus-o de-o conspiratie impotriva mea.

Multe frate, multeeee. Limitatoare de viteza. Ziceai ca pe stradutele alea din Bucurestii Noi sta mama si tatal limitatoarelor de viteza din Galaxie. Si multe semne. Multe mă oameni buni. La fiecare colt de strada, straduta, fundatura. Aaa, si gropi. D-alea naspa, ca nu exista Waze sa le semnalizeze pe vremea aia.
In fine, se urca varfu' Moldoveanu in masina. Si lung, da' si lat. Cat cuprindea. Mă prinsese calma să zic. Da' dupa ce s-a instalat, Yehova, Allah, Buda si Krishna mi-s martori ca am simtit asa o greutate fix in plex. Si tot ala fu momentul in care am stiut sigur ce a mancat in dimineata aia. Se simtea de sub Lavanda.

L-am privit pret de doua-trei secunde. N-am avut timp sa-l privesc pe tot. Că mai continua din el in toate directiile.
Mă infruntă cu ochii si el. Si zice cu-n zambet larg: hai tata!!! Dadu o bucurie brusca peste mine. Si ma gandesc. Sa-i sar in brate si sa strig: tataaaaaaaaaaa!!!!
Belesc ochii la el mai bine. Avea un zambet asa pierdut pe la limita de jos a retardului.
Insa, cum zice si cantecul: De pe umarul drept ingerul mi-a soptit/ Vrei permis sau nu vrei?/ Mars si fa o demonstrativ!

Greutatea din plex ramasese. Ziceai ca-l duc pe Bud Spencer in cârcă intr-o plimbare de croaziera. Dă-i așează scaun, aseaza oglinzi, verifica pedale, ca nah, la1.57 de metri vezi cerul rar, pune-ti centura, timp in care zici Tatal nostru, varianta abreviata.
Il stiti? Hai maaa...Tatal nostru ceic snt vit fvt....si p aci te opresti...
Pornesti de parca Challengerul o taie spre Constelatia Cassiopeia. Nu privesti in urma. Pentru ca umanitatea te aclama...

Si te trezeste o palma dupa ceafa. - Imi intra apa in ochi, zice militianul.
Fuck offff, stergatoarele!!! Oricum, mie nu mi trebuiau. Aveam drumul meu spre Cassiopeia. Si merg frumusel. Cedeaza trecerea. Am cedat-o. Era logic,nu? Si legal. Oricum am cedat-o la fix! Ca prin fata noastra se produse unu cu beemweul, alt level frate, n-am apucat sa vad culoarea masinii ca n-am avut cand. Asta sigur avea activata optiunea de teleportare engheigi.

E, si cum trecu mări, trecu, ne-a izbit in fata toata balta din intersectie. Nota bene, stergatoarele mergeau. Au opus rezistenta ca la taifun. Numai ca militianul meu, relaxat, cu mana scoasa pe geam, cu tigara aprinsa va imaginati ce s-o intamplat cand o venit valul. Cred ca-n 5 secunde tigara lui intrase in gara Ploiesti. Si mutra nene, a facut toti banii. Expresia...
Si aci' aveam doua variante. Luate cate doua. Sa rad in hohote sau sa rad cu lacrimi infundat. Si reversul, se enerveaza omu' si face urat sau ma pică in secunda aia...Mi-l si imaginam coborand din masina, dandu-si geaca de interne jos, suflecandu-si manecile, ridicand masina deasupra capului, ca un luptator de sumo , si scotand un racnet din ala infiorator si nepamantesc...de fug si mortii din cimitire in adaposturi.

E, se pare ca am ales varianta rasului pe infundate. Care s-a manifestat din plin. Cu lacrimi, spasme si alte alea, si cu capul pe volan. Nu mai puteam. Prin ochii mei se derula in reluare si pe slău mod fata omului cu valul venind...

Orecum reactia lui fu normala. Vazu schimonoseala in care existam temporar si-l puse Dumnezeu sa ma intrebe de mi-e rau. Nu-mi era, da' jumate facusem pe mine. Jumatea ailalta devenise nerelevanta. Trebuia doar sa nu-i mai privesc fata.

Ei, ne mișcarăm din intersectia stelara, urmă o parcare laterala executată mediu, o intoarcere schumahiana din 3 miscari acceptabila, si gestul omului de a-si aprinde o tigara.

Mai oameni buni, momentul ala a fost antologic. Absolut antologic. Mi se rupea de masina, permis si alte targheturi. Eram centrata pe om. Devenise simpatic. Scoate ăsta tigara din pachet, sta cu ea intre degete pana trecem de prima intersectie, se uita in stanga, se uita in dreapta, se uita la bricheta, ala din spate mic si slab zice la un moment dat: sefu' aprindeti-o, ca nici din spate nu vine nimic...😂😂😂😂

Am lesinat. Am lesinat. Am lesinat....am tras pe dreapta la parcul Bazilescu, m-am dat jos din masina si-am rupt-o la fuga. Pe una din alei erau 2 veceuri d-alea ecologice. Pun mana pe usa, si aud din spatele meu: Admisssssss!!!!
#tobecontinue

Portocalele din prun

#viatameaeominune

Si cum eram eu copil asa, cand venea tata de la munca, pentru ca ati ghicit, numai atunci eram copil, venea cu traista de portocale. Sa nu ma intrebati de ce a decis tata ca imi plac portocalele. Si mi placeau,nah...Numai ca, vremuri tulburi, mama mi le dadea cu portia. Portocalele si eugeniile. Doamne ce imi infoia imaginatia. Unde le ascunde? De ce nu le gasesc. Doar stiu sa caut. Ca deh, talent de investigator de mica...Ma si nu le gaseam. Si e frustrant. Scenarii, alea, alea..

.Ma imaginam cum o filez pe mama. Cum stau dupa colt si zbaaang! ii ard una in stilul lui cichicean, si gasesc portocalele. Si eugeniile. Si le mananc pe toate ranjind... Doar ca, intotdeauna adormeam. Ca un detectiv obosit, praf...
Asa, si pentru ca mi era greu sa pricep ce si cum, si de ce naiba ascunde portocalele, si-mi da numai una, maxiiimmm 2 pe zi, am decis sa aflu. Si-l intreb pe tata ce viata mea sunt portocalele, de unde vin, si ce hram poarta. Si tata zice, din pom!!!! Adica alea de mi plac mie si le aduci tu acasa cresc intr un pom? Ihi, zice tata.

Pai si tu de ce naiba cari cu traista portocale si nu iei un pom?????
La asta n-am gasit raspunsul nici azi. Cand am incercat-o cu lămaiul. Am cumparat o gramada de pomisori de lamaie. Cu lamai in ei. Mici si frumosi. Mama, mama... Nu rezista nene nici unul. Nu stiu ce le fac. Cum zice un bun amic, ce sa ti fac soro, esti irezistibila, nah...Hai sicktir!

Bun, si ce sa vezi miracol. Dau de portocale la un moment dat. Pur si simplu. Nu sub conditie. Intamplator. Aiurea. Ca-ntr -un film sovietic. Deschid usa sobei, toamna fiind, sa mai arunc una alta, ca mi era lene sa duc gunoiul afara, si ce sa vezi miracol, karma... Soba full de portocale. Adica langa mine. La o juma de pas. Adica frustrant. Pe principiul mare bucurie, hăi, mananc vreo 5. Pe la a 6-a, deja simteam nevoia de o pauza.
Si mi trece ideea prin cap. Ca am comis-o si va trebui sa suport consecintele. Eugeniile nu le am gasit niciodata.

Si iau frumusel portocalele , ca nah mai erau destule, ma duc la prunul din curte, le fixez fain frumos printre crăci, si mi vad de treaba. Pentru ca stiam ce urmeaza. 
Dupa o vreme, zice mama cu autoritate castigata si dovedita: ia caldarea si du-te de aduna prunele de pe jos, daca vrei o portocala!

O daaaaa!!! Cum sa nuuu!!, visul vietii mele. Inutil sa va spun ca prunele, corcodusele, merele, caisele trebuiau adunate pentru tuica.
- Da mămica, zic. Haida si scutura pomu' ca io le adun. Si vine mama. Se repede la pom si mi-l ia la zgaltaiala. Si cad prune. Da mă, da incep sa cada si portocale!!!!! 

- Uite mama prunuuuuulll nostruuuu!!! Face mama portocaleeee!!! 
Dupa aceea a urmat ceea ce se numeste in ziua de azi trauma. Bullyng sau cum dreaq ii mai zice. Abuz fizic si emotional. Adica mai pe romaneste bataia. Ati perceput vreodata bataia de la mama ca pe un abuz? Neah, la mine era necesitate.

Si mi-a dat mama portocale sa ma satur. Cu batul de la matura. Cu batul de la franghia de rufe. Ma rog, ce i-a venit la indemana.....
Or, in viata mea o singura data prunul a facut portocale....

Prizonieri ai umbrelor si Lili Craciun

M-a intrebat ieri un cunoscut despre ultima carte citita. Pana mai zilele trecute ezitam sa raspund,nevoita fiind sa gandesc un pic, pentru fac parte din categoria monstrilor de mai citesc carte scrisa pe hartie, or, citind mai multe odata, paralel, ca tot ii la moda deep state-ul, de data asta n-a trebuit sa stau sa gandesc. Am raspuns ca si cand ultima carte citita ar fi fost ultima. Ca mai mult de atat nu s-ar putea scrie, chiar de se poate…

Si cum incerc in balbaiala mea sa spun ce-am citit, fara a inflori in vreun fel in prima faza impresiile sub imperiul carora inca ma aflu, vreau sa va spun despre prietena mea fosta notarita,  devenita, de cand asteptam sa spun asta, un scriitor al naibii de bun.

Asadar, ultima carte citita, Prizonieri ai umbrelor, scrisa de prietena mea Lili Craciun m-a uimit. Pentru ca a venit dupa o alta carte de nuvele pe care le citisem pe blogul ei #justitieoarba, anume Menajerele soacrei mele, povestiri extrem de bine inchegate ce mi-au adus zambetul pe buze, amintindu-mi la randu-mi de adevaratele castinguri pe care le faceam pentru a-i gasi un insotitor mamei mele. 

Cand o carte iti aduce zambetul pe buze, cand te regasesti in ea, inseamna ca e o carte bine scrisa. All naibii de bine, cum spun eu.

Si acum am sa incep sa ma balbai din nou pentru ca citind Prizonieri ai umbrelor in prima noapte dupa ce am primit-o, intai a trebuit sa-mi revin. N-am vrut sa pun pe hartie nimic la cald. Am vrut sa las sa treaca un timp pentru a putea sa ma adun. A fost ca o lovitura sub centura.  In fiecare fraza am simtit atat respiratia cat si durerea autoarei. Mi-e greu cand vorbesc despre prietena mea Lili Craciun sa-i spun autoare. De n-as cunoaste-o, as fi tentata sa-i spun Maestra. Pentru ca este un maestru al trairilor exprimate magistral in cuvinte.

Chiar de-am banuit dramatismul care zace in ea, tot m-a luat prin surprindere. E ca atunci cand urci intr-un balansoar si astepti sa te dai huta. Doar ca balanoarul cu pricina iti zdruncina asteptarile. Nu te mai da huta, ci te arunca dintr-o parte in alta taindu-ti respiratia.

Mie Prizonieri ai umbrelor mi-a taiat respiratia. M-a plimbat intre extaz si agonie realfabetizandu-mi simturile. Am zambit larg, am vibrat asisderea si am plans mocnit gratie finalului de mi-a trosnit plexul.

Mi-as dori sa ma agat de ceva sa pot deveni critica. Macar putin. Din cauza asta am lasat ceva vreme sa treaca. Mi-am bagat nasul in carte din nou. In speranta ca nimic nu este perfect si –am sa gasesc ceva de care sa ma leg. Sa pot sa-i spun lui Lili, stii, uite aici trebuia sa faci sau sa dregi….N-am reusit. De la constructia frazei pana la emotia transmisa n-am gasit nimic nevralgic. Si mi-as fi dorit ! J))))))

Si nu m-ar surprinde ca-n urmatorul roman sa ma trimita cumva prin Calea Lactee…..