Cu tancul prin porumbul Baraganului

V-am mai zis ca m-am nascut si am crescut in inima Baraganului. Iubesc  oamenii si locurile aride, unde vara te sufoca aerul cald, vezi cu ochii tai Fata Morgana unduindu-se si ti-e o sete primordiala iar iarna simti vantul rece batand din toate partile.
Am trait ierni de senzatie in copilaria mea, cand zapada era cat casa iar seara intram la somn cu lopata langa soba pentru ca asa puteai iesi dimineata la fantana si la animale.
Am trait veri incredibile, cu mirosul lanurilor de grau verde in nas si cu imaginea fantanilor de pe campuri, fantanile acelea cu cumpana unde ne potoleam setea, in ochi.
Am alergat odata cu vantul dupa scaieti si mi au sangerat mainile culegand niste flori de o frumusete tulburatoare facute de de o planta de i ziceam ciulin. Culorile alea n-am sa le uit niciodata.
Am adunat flori nemuritoare de pe marginea santurilor si am mancat susai la greu.
Stateam muta in fata gramezilor de porumb auriu cules de ai mei si am curatat iarna la stiuleti in fata sobei pana faceam rani la maini.
Am strigat din toti rarunchii catre cer.
- Avion, cu motor, ia-ma si pe mine-n zbor.
Mai tarziu m-a luat unul...
Cum spuneam, am trait si simtit lucruri de o frumusete paroxistica. Insa, marturisesc aici un lucru. Niciodata nu m-am intalnit cu un tanc. Din metal, cu bujii, turela, si ce-o mai avea el, ca nu stiu din ce-i facut.
Pentru ca in Baragan nu se intalneau lucruri bizare si hilare. Oamenii erau seriosi. Doar noi copii comiteam nefacute. Doar rasul nostru rasuna pe ulitele pline de praf si caldura.
Si acum, la 40 de ani distanta de copilarie, ma gandesc cu uimire si groaza cum ar fi fost sa te intalnesti cu o echipa de tancuri. Musai mânate de americani.:))
Pe vremea aia ma hraneam din povestile iernii spuse soptit de batranii satului ce inca asteptau americanii...
Uite tataie, uite unchiule, au venit americanii!!! Poate ii vedeti si voi de la umbra cimitirului vechi, plin de flori sub care va petreceti eternitatea.
Uite tataie, uite unchiule, americanii au intrat cu tancurile in lanul de porumb...
Doar ca n-au venit sa ne elibereze asa cum ati crezut voi, doar au gresit coordonatele si au facut praf niste hectare bune de cultura de porumb.
Asta cu coordonate trebuie sa fie mâna vreunui Dorel cu pretentii de internationalizare sau plictiseala satelitului de pe luna, sătul sa nu se întample nimic si pe tarlaua lui.
Uite tataie, ti-au venit americanii!
😂😂😂
#floridepapadie

Intre lege si morala. Despre Sorina, copilul adoptat...

Tot pe fondul emotiei create de imaginile fara precedent ce tin cap de afis emisiunile tv si mediul online, imagini incredibile in care un procuror de curte de apel in anul de gratie 2019 bruscheaza un copil de 8 ani, indiferent care ar fi motivatia gestului, recunosc fatis ca am fost extrem de revoltata. Dar am sa revin la doamna procuror.
Lasand la o parte emotia populara creata de gestul nu numai nesabuit ci de-a dreptul imbecil al unui magistrat (magistrat in acceptiunea legii romane), emotie fireasca si necesara intr-un asemenea context, lucrurile trebuie privite de pe trotuarul care trebuie.
Asadar, nu avem voie sa punem la indoiala o hotarare judecatoreasca. Nu avem pur si simplu. Ca ne place sau nu, ea exista si produce efecte in consecinta. Dreapta sau nedreapta, ea trebuie pusa in executare.

Stand stramb si judecand drept, nu putem pune la indoiala nici buna credinta a familiei adoptatoare pana una alta. Lucrul asta trebuia sa-l faca instanta de judecata in sensul solicitarii tuturor dovezilor absolut necesare intr-o asemenea speta.
De asemeni, nu putem pune la indoiala, tot pana una alta nici buna credinta si atasamentul fata de copil a familiei sau asistentei maternale ce l-a crescut tip de 7 ani. Cu toate acuzele de rigoare. Pentru ca acuzele vehiculate in spatiul public pot fi pure speculatii, variante trunchiate ale adevarului sau chestiuni aruncate in eter de dragul senzationalului.
Ce vreau sa va spun in schimb este faptul ca nu vom reusi niciodata sa echilibram legea cu moralul. Si-am sa ma explic. Si-am sa o iau cu inceputul.
Adoptia este un lucru extrem de serios. Mai serios decat foarte multe lucruri pe fata pamantului. Pentru ca in momentul in care dau unda verde unei adoptii, croiesti un destin. In aceeasi cheie, cand ai legi proaste distrugi cate un destin.

Cunosc oameni minunati ce au depus eforturi supraomenesti sa adopte un copil. Supraomenesti, repet. Unii au recurs la tot felul de inginerii juridice, la limita legii pentru a putea avea un copil. Nu voi detalia situatii pentru ca nu se cade. Oamenii astia chiar merita respectul nostru. Si admiratia. Unii stiu despre ce vorbesc. Pentru cei care avem copii pare adacadrabant. Pentru ca ii avem. Aceia ce nu ii pot avea nu gasesc foarte multi dintre ei, sensul vietii.

Revenind la speta de fata, tabloul, cum am spus mai sus, arata in felul urmator: Avem o hotarare judecatoreasca definitiva prin care s-a consfintit adoptia internationala a unui copil. Nu stim cum, dar o avem, si asta ar trebui sa ne dea incredere. Avem o familie ce si-a asumat cresterea acestui copil  vreo 7 ani. Da, contra sumei de 2000 si ceva de lei pe luna. Stim ca au refuzat in scris adoptia de vreo 2 ori. Cinstit si onest, sunt convinsa ca au facut-o pentru a nu pierde suma respectiva. Nici nu sunt de condamnat. Banii aia i-au ajutat sa creasca un copil greu adoptabil, din cate inteleg. Mai pricep ca in momentul in care au aflat ca va fi data spre adoptie fata, au facut cerere de interventie. Cerere refuzata.
Ma gandesc ca judecatorul, operand doar cu legea a gandit ca i-ar fi mai bine copilului in America. Nu stiu ce a pus in balanta, dar probabil n-a fost rau intentionat. Gandind doar la rece. Sec. Fara sa tina cont de atasamentul copilului, de locul si oamenii unde a crescut. E un algoritm inghetat si fara sentimente.
Nici macar nu stiu cine are dreptate pana in acest punct. Ce stiu, este ca relatia cu un copil se construieste in timp, in vremurile noastre cu asistenta de specialitate, si cu multa rabdare.
Oricat mi-ati spune ca e vorba de binele copilului, nu-i faci bine cu forta. Chiar de s-ar afla sub anume influente, firesti de altfel…Uitati-va doar in curtea familiilor ce trec printr-un divort. In majoritatea cazurilor, fiecare parinte il denigreaza pe celalalt si-i induce copilului ideea ca parintele celalalt e vinovat. Sau rau.
In fine, incurcate sunt caile justitiei. Si moralei…
Si-am ajuns in punctul culminant al acestei povesti, cand un procuror al unei curti de apel, cu o hotarare judecatoreasca in mana, si dispunand de toate informatiile si particularitatile cauzei, ia irobolanta decizie de a face o descindere. Pentru ca daca ma intrebati pe mine, ce s-a intamplat acolo a fost o descindere cu mascatii, ca atunci cand identifici un traficant de droguri.

Bun, cine este vinovat pentru isteria creata? Pai am sa va spun. Statul dragilor! Statul este vinovat. Si vinovatia este una istorica. Nimic din ce ar trebui sa fi fost pus la punct si functional, nu a fost.  Nu avem proceduri, si asta s-a vazut. Nu avem institutii capabile sa gestioneze situatii de criza. Pentru ca a fost o situatie de criza. Nu stim cine, ce si mai ales cum a dispus sa fie ridicat cu forta un copil de 8 ani. In prezenta unui psiholog, unui asistent social, unui executor probabil, unui procuror si a unei intregi echipe de mascati.  Arata a degringolada. Toata lumea si-a urmarit interesul, nimeni nu a gandit la interesul, dar mai ales la ce e in sufletul copilasului ala.
Actiunile doamnei procuror au fost paranoice, femeia dand dovada de tulburari efective de comportament. Probabil s-a enervat, vazand ca toti ceilalti incearca o negociere a luat fraiele situatiei in mana, avand probabil si alte chestiuni ce nu sufereau amanare de rezolvat. Si cum domnia sa si in general domniile lor procurorii, nu toti, de la o vreme se cred egalii lui Dumnezeu, a transat problema. Prost. Execrabil. Si condamnabil.

Nu cred in premeditarea actiunii, nu cred ca a plecat din parchetul curtii croita pe scandal si bataie, insa si-a luat cu ea maretia dreptului, si cand nimeni nu a rezolvat problema, si-a zis ca acolo e gara ei.
In rest, de la un capat la altul, cum am mai zis, nimic nu a fost functional si corect. Daca asistentei maternale i s-a ridicat licenta si practic sechestra copilul, asa cum se arata intr-un comunicat, atunci aceasta trebuia ridicata cu mascatii si dusa la declaratii initial.

Specialistii vietii impreuna cu familia de romani din America aveau de lucru o perioada buna de timp, daca tot si-au dorit atat de mult fetita. Pentru ca nu poti sa ti doresti un copil de 8 ani, sa pocnesti din degete, sa platesi avocati si sa ti se livreze copilul la usa. Nu poti sa speri nici in faptul ca dupa 2 sau 3 intalniri, problema este rezolvata. La fel cum cred, ca daca li s-ar fi solicitat lucrul acesta, perioada de acomodare, ar fi facut-o.
La fel cum cred, ca daca lasi unei femei timp de 7 ani sa creasca un copil, sa deschida ochii pe ea, atunci cand il iei va suferi crunt. Va dezvolta traume. Amintiti-va unii dintre voi/noi crescutul la tara la bunici si inceputul clasei 1. Era tragedie. Devenea rezolvabila sub presiunea cuvantului de onoare al parintilor de la oras ca in prima vacanta te duce acolo. Si asteptati vacanta aia intr-un mare fel. Comparatiile pe care le fac acum sunt din sfera normalului. Bunicii aia, oamenii aia in speta nu dispareau din viata noastra.

Si acum ganditi-va la Sorina. Probabil va avea un viitor mai bun. Dar un suflet facut zdrente. Pentru ca nu uiti cine te-a crescut. Iar sa merg mai departe nu pot. Pentru ca nu inteleg notiunea de abandon.
Managementul cresterii unui copil abandonat mi se pare o problema pe care un specialist o rezolva ca si cand ar fi Dumnezu. Nu misti sufletele astea chinuite de colo, din familie in familie, si te intrebi dupa aia de ce unii dintre ei au probleme majore.pentru ca nu avem Dumnezei.  Pentru ca managementul tau stat idiot, este prost. Lipsit de continut, de substanta, de proceduri si mai ales de suflet.

Pentru ca nu stii a-ti selecta profesionistii care sa te faca sa pari un stat destept. In situatii de genul asta te comporti exact ca abandonatii din canale ce trag din punga de bronz. Pentru ca tu i-ai nascut si facut asa. Asta este raspunsul la procedurile tale.

Pentru Sorina, fetita de 8 ani, n-ai iesit din tipare. N-ai uitat punga de bronz pe undeva. Ai tras din ea cu nesat si ti-ai soptit in barba ca procuroarea vietii rezolva problema. Si-a rezolvat-o. Si probabil luni va merge linistita la birou sa mai dea un comunicat. Findca CSM doar a dispus o ancheta si-a sesizat Inspectia Judiciara…

Si ce-ai facut dupa aia? Te-ai batut in comunicate, instituit comisii de ancheta si investigare spre identificarea vinovatilor. Dar vinovatul de fapt esti tu.

Pentru Sorina, nimic din explicatiile si argumentele noastre nu conteaza. Nici faptul ca familia din SUA, cu tot respectul  sunt oameni onorabili, nici faptul ca ati bruscat-o spre binele ei, nici faptul ca a creat un val de emotie populara ci doar faptul ca i-ati incarcat ochii de lacrimi si i-ati facut sufletul praf. Pentru ca nu stiti altfel. Pentru ca daca ati fi facut-o asa cum trebuie, ati fi putut urca in avion un copil cu un zambet cat casa.

Intre lege si morala, doamnelor si domnilor decidenti, oricine ati fi voi, ati ales sa o dati de gard. Nimic surprinzator, doar asta faceti in fiecare zi. Pentru ca daca v-ati fi asezat la mijloc intre cele doua concepte, ati fi putut deveni Dumnezeu.