Ziua in care nu mai conteaza de unde rasare soarele

In fiecare dimineata soarele rasarea dintr-un anume loc. De acolo de unde rasare de la inceputurile lui. In cateva randuri, soarele rasarea chiar de la mine din suflet.Numai ca trebuia sa vina ziua in care nu mai conteaza de unde rasare soarele. Ziua in care se prefigureaza faptul ca de la mine din suflet nu mai poate rasari…

Ziua in care nu mai conteaza de unde rasare soarele e ziua renuntarii. Renuntam cu totii la clipe din viata pentru ca nu suntem capabili sa ni le traim. Pentru ca suntem tributari cliseelor si stereotipiilor. Dar mai ales pentru ca frumosul modern a devenit parte integranta a uratului vesnic. Era sa zic Amin!…
Pentru ca suntem seci si goi pe dinauntru cu pretentii de complicat si sofisticat ridicate la rang de arta.Pentru ca reusim sa vedem cu ochii ceea ce sufletul nu mai este in stare sa vada. Perceptia ii doar exasperant de diferita.
Ziua in care nu mai conteaza de unde rasare soarele, este ziua in care sufletul iti ramane captiv in povestile care nu se mai termina. Povestile pe care le duci in acelasi suflet conflictual purtat cu tine in trecerea terna. Trecere comisa echilibristic intre real si iluzoriu. Istorii care te marcheaza la nesfasit si in conditia in care ai trai repetat de mai multe ori. Amintiri izolate intr-un colt de tine sperand sa nu te impiedici de ele in timp ce traiesti. Pentru ca te fac sa arzi acid consumandu-le substanta. Sau sa speri ca le stingi plangand cu apa din ochi.

Viata asta cateodata seamana cu o tigara care arde singura pentru ca nu are cine sa traga un fum…Intr-o lume plina de vicii. Suma tuturor viciilor nu este in stare sa arda un fum.
Ziua in care are sa rasara soarele din sufletul cuiva va fi inceptul povestii povestilor. Acea carte a cartilor care sa clinteasca din temelii tot ce stim despre viata. Sa rastoarne concepte si sa realcatuiasca Universul.
Pana atunci, ramanem la fel. Niste inadaptabili care distrug in fiecare secunda un vis. Propriul vis.
Si pentru ca textul de mai sus pare aproape tragic, ei bine, nu este. Contine doar revelatia renuntarii la o idee. Aceea ca soarele rasare dintr-un singur punct cardinal. Ca nu mai conteaza de unde o face cata vreme se iveste mereu.

Moartea vietii mele

Am murit de mai multe ori in viata asta. De doua ori cu adevarat. Prima data, de parca a fost ieri, cand am pus un pas si-n urma mea s-a inchis o usa. Pentru o vreme. Suficienta cat sa pot sa inteleg cum e sa nu mai fii. Cum e sa cazi in abis. Si sa fii obligat sa inchizi ochii ca sa poti vedea lumina.

Si-a doua oara, cand am inteles cum e sa iubesti degeaba. Sa iti asezi viata la picioarele cuiva, sa poti sa renunti la clipe din ea,sa renunti la vise, sa renunti la tine, si sa primesti in schimb NIMICUL. E ca un blestem. Sau ca o binecuvantare. Intr-o singura existenta sa mori de mai multe ori. Ca si cand de fiecare data ar fi ultima data.

Si pentru ca merita scris, si pentru ca nu oricui ii e dat sa traiasca sfarsitul repetat, si pentru ca e pacat sa ratezi sansa nefericirii ca izvor al creatiei, iata-ma-s cronicarul propriilor deziluzii.

Si cu toate astea sa vrei sa traiesti. Cu bucuria nebunului. Zambind pana la epuizare. Purtand in suflet obsesiv cantecul fiecarei dimineti in care te trezesti. Si esti viu. Si poti sa vezi. Sa auzi. Sa pipai. Sa te misti. Sa respiri. Mai ales sa respiri. Si cu fiecare gura de aer inspirata sa poti expirand sa constientizezi ca traiesti. Ca esti parte a lumii. Ca esti parte a cerului. Ca iubesti. Ca plangi. Ca orice ai face, si in orice parte ai privi vezi un orizont...

Ca toate incep si se termina undeva. Si ca incep de la capat...si tu devii o poveste nesfarsita in malaxorul acesta divin.

De cand ma stiu am platit tribut greu bucuriei de a trai la cote maxime. Tot ce am facut am trimis zambind cu toata fiinta mea, catre extreme. Am plans in interior pana mi s-a rupt fiecare celula. Am iubit transformand iubirea in religie. Fiecare emotie a avut iz mesianic.

Si-am rezonat cu mine pana intracolo unde in masura in care mi-am dorit sa traiesc, in egala masura mi-am dorit sa mor.

Ei, pentru toate aceste daruri platesti greu. Platesti cu durere. Cu suferinti paroxistice. Si cu multe lacrimi...

Acesta este inceputul unei povesti incredibile. Aceasta este moartea vietii mele...

Sacrificarea nebunului...

M-am tot gandit in ultima vreme la viata mea. Pentru ca pana la urma blogul asta e despre mine. Despre lucruri si fapte din existenta mea. Despre lumina si trairi. Despre dureri si bucurii in egala masura. Despre ce dau si ce primesc. Despre echilibru si strigat. Despre normalitate si nebunie. despre lucruri simple... Despre miracolul vietii...

M-am tot gandit in ultima vreme si privind in urma am vazut ca fiecare clipa traita are o doza de absolut nebuna. Ca nu-mi pare rau de nimic. Nici macar de lucrurile si faptele pe care, candva, le-am simtit intr-o cheie trista. Pe unele le simt si acum...

Multe le-am inteles. La fel de multe mi-au ramas de nepatruns.  

Bucuria asta obsesiva de a trai , m-a transformat intr-o carte deschisa. Oricine poate citi cu conditia sa stie a citi. Macar eu am invatat a ma citi pe mine. Si-am mai invatat un lucru in anii astia. Pe care l-am inteles cu greu. Ca nu poti cere nimanui sa ti inteleaga felul in care alegi sa traiesti. In care alegi sa visezi. Sau in care alegi sa iubesti. Ca nu poti cere nimanui sa ti urmeze calea. Sa ti urmeze visele. Sau sa te iubeasca in masura in care tu iubesti. Si ca acolo unde nu exista echilibru intre ce dai si ce primesti, renuntarea devine deziderat. Numai nebunul poate renunta la zambind, la iubire.

N-am stiut sa plec niciodata. Mereu am parasit barca atunci cand nu mai era nimeni in ea. Si asta parea a fi un deziderat. Insa unul altruist. Si Doamne inca mai plutesc intr-o barca...

Cand citesti o carte deschisa, cand vezi cu ochii mintii cata daruire poate contine o singura viata, cand simti cu sufletul vibratia fiecarei pagini si te sperii de asta, ai o singura solutie: sacrificarea nebunului…