15 Ani si-o poarta verde…

Si acum ii verde. La fel de mare si grea. Si mai ales importanta. Cu greutatea pe care o da ce e dincolo de ea. Cu greutatea amara din gustul libertatii ascuns in spatele verdelui sters cu iz metalic si pretios. Dupa numai un pas si un zgomot solid ai putea sa fii dincolo. Insa ti-i pasii grei si alternanta lor impiedicata de reflexul sapat in lacrima care nu vrea sa curga. De ce sa plangi cand dincolo de poarta te asteapta larma lumii intregi. Cand dincolo de poarta stau visele tale zambind cu fidelitatea asteptarii crescuta  pe muchia noptii de toamna. Cand dincolo de poarta te astepti si tu pe tine de ceva vreme…

Si-i frig si te doare. Te doare ca nu stii sa plangi. Prin ploaia marunta si uda cad clipele gri ducand greoi cu ele metamorfozele sufletului ars si inchis intre verdele portii din fata.

Si-am trecut dincolo. Tipatul sec al portii s-a stins in noaptea rece si-a ramas lipsit de stralucire in acelasi loc. Acolo unde si-acum i se aude ecoul. Acolo unde a ramas neclar si nedefinit  plansul meu. Acolo unde inca imi mai aud pasii stergand covorul durerii…

15 ani de tribut libertatii. Poarta mare si grea zambeste complice strigandu-si uitarea.  Ma-ntorc sa-mi recapat tristetea din ochi captiva amar intre viata si moarte. Povestea ramane. Povestea isi clatina poarta…

Maine vine din ieri...

Si pentru ca maine vine din ieri, astazi am sa traiesc asa cum am simtit dintotdeauna sa o fac. Nebuneste si liber. La limita oricaror bariere impuse de viata, de lume, de morala sau de alte reguli nescrise si acceptate, cu iz sordid de norma. Ma strang tiparele sortii si fiecare atom striga revoltat dupa libertatea lui ancestrala.

Si pentru ca maine nu stiu daca va veni intotdeauna, am sa fac din fiecare azi un cantec al pasarii spin. Am sa mor clipa de clipa pentru a renaste altfel in urmatoarea. Am sa fac din restul vietii un poem si din suflet o religie. 

In contextul asta, pana si moartea devine o lectie de viata...

Si pentru ca nu stiu daca maine eu voi mai fi, am sa fac din astazi un miracol. 

Minunea lucrurilor simple

Mult timp am crezut despre mine ca traiesc avand asteptari. Ca fiecare zi ar putea sa-mi aduca minunea lucrurilor simple, umane si incarcate de frumos. Si ca fiecare rasarit ar putea sa ma invete cum prin ceea ce fac sa devin vesnica. Sa las lumii ceva atat de mic si in egala masura atat de necesar incat fara acel ceva, ea sa nu mai poata continua.
Si la un moment dat, din om mic am ajuns om mare. Si am inteles ca se poate si fara mine. Si fara minunile simple pe care le comit clipa de clipa. Ca lumea poate sa existe si fara ideile mele, si fara trairile mele, chiar si fara zambetul meu in care am investit durerea lumii intregi.
Si dupa ce a trecut timpul neimplinirilor, al deziluziilor, al dezamagirilor incerc sa invat sa traiesc ca si cand nu mai am asteptari. Asteptarile iti erodeaza sufletul pana intracolo unde nu mai simti minunea lucrurilor simple, pana intracolo unde libertatea ta se confunda cu captivitatea toxica a propriilor proiectii despre viata.
Iar cand valorilor tale le atasezi predictibilitatea asteptarilor ti-ai asigurat nefericirea. Semenii tai nu vor avea reactiile pe care ti le doresti, si fie vorba intre noi, nu lumea te raneste ci pretentiile pe care le ai de la tine si le transpui nerealist in asteptari de la ceilalti.
Drept pentru care, de astazi nu mai pretind nimic nimanui. Las sa curga minunea lucrurilor simple din viata mea ca si cand lumea nu poate exista fara ele. Lumea mea...
Pentru ca spunea cineva odata ca asteptarea este cea mai grea provocare a sperantei...

Dialoguri cu Dumnezeu

Am trait o poveste care mi-a marcat existenta pana la capat. Atunci cand voi ajunge acolo sus in fata celui ce probabil mi-a dat viata, am sa ma infatisez si am sa-i spun privindu-l in ochi:

-In singura viata pe care mi-ai dat-o, m-ai trimis in intuneric. Si-am sa te intreb de ce? Ce mecanism divin inabordabil si de neinteles te-a facut sa crezi ca misiunea asta a fost pentru mine? Cu cata forta ai crezut ca m-ai inzestrat sa pot sa duc asta? Ce plan divin ai fi avut cu mine si ce ai castigat?

-Mi-ai dat si mi-ai luat pana la limita sufocarii. In acelasi timp. Imi dai si acum si imi iei in egala masura. Imi dai atunci cand cred ca ma linistesc si ma asum de parca zici te joci cu o supernovă. Si dupa aia ai sa-mi iei inapoi. Te cunosc eu…

- Cat ai crezut ca poate sa planga creatia ta fara lacrimi? Ca pana si lacrimile i le-ai luat la un moment dat..

-Mi-ai dat bucuria de a fi in cel mai senin mod pentru un pamantean ca sa-mi poti lua libertatea si sa te joci cu ea…Si astfel sa devin jucaria lui Dumnezeu.

-Dumnezeu are jucariile lui, iar eu am fost una dintre ele. Jucarii inzestrate cu suflet si mai ales cu dureri…

-Si ce ai gandit sa-i spui atunci cand ajunsa in fata Ta iti va cere socoteala? sau pana nici tu nu ai gandit ca ti se vor pune intrebari. Si eu am intrebari. Si n-am sa renunt la a-ti cere raspunsuri.

Miracolul strigatului...

Ca viata e un miracol nu ma mai indoiesc de mult. Ca felul in care alegem sa o traim ne defineste, iarasi nu ma mai indoiesc. Insa despre felul in care ne definim noi insine prin alegerile facute as vrea sa spun. Si cum Dumnezeu poti sa spui cate ceva fara sa te sprijini pe trairile tale.
 Crezand tu, ca lumea intreaga ar putea sa-ti semene. Crezand tu, ca felul in care alegi devine masura tuturor lucrurilor. Crezand tu, ca felul in care zambesti devine sens pentru ceea ce iubesti. Crezand tu, ca daca iubesti, universul intreg va lua chipul si asemanarea ta...
Ei bine, secundele Caii Lactee :) ma conving de fiecare data ca nu e asa. Ca asteptarile tale nu converg cu ale celorlalti. Ca dorintele tale nu au ecou si ca ai sa obosesti proiectand in oameni visele tale. Pana si Universul iti va zambi incercand sa-ti spuna ca e momentul sa te vindeci de naivitati si sa intelegi ca alcatuirea lumii ii putin diferita.
Iar ultimul lucru ce ar putea sa ti se mai intample este ca pana si tu sa razi de tine. Sa intelegi ca gresesti. Sa intelegi ca alegerile tale nu fac parte din master planul propriei vieti, si cu toate astea sa continui asa...pentru ca simti, pentru ca plangi, pentru ca iti intra lumina in ochi...
Privind randurile scrise mai sus imi dau seama ca incepe sa semene a text  motivational, ce fie te indeamna sa te indrepti, fie te indeamna sa te schimbi, fiete obliga sa reflectezi asupra unor lucruri si stari. Privind in interiorul meu, de acolo de unde rasar cuvintele imi dau seama ca de fapt asta e un strigat.
 Unii dintre noi au dureri. Au trairi. Si simt in fiecare secunda incarcatura absoluta a trecerii timpului. Emotia inerenta a fiecarei respiratii. Astia is oamenii care vor sa strige dar nu o fac. Pentru ca n-au primit niciodata nimic in schimbul strigatului lor.
Si cu toate acestea, in fiecare strigat sta un miracol. Pentru ca putini is cei ce vor intelege cu adevarat emotia durerii sau emotia bucuriei. Intensitatea iubirii sau relativul dezamagirilor crunte...
Intelegand toate acestea, si multe altele pe langa, pricepand ca devin intr-o zi praf de stele, imi dau seama ca unii dintre noi se numara printre cei alesi. Cei alesi sa iubeasca, sa planga, sa strige, sa arda pana dincolo de dincolo.
Celorlalti le este rezervata doar nefericirea. Si nici macar nu isi dau seama de asta....