Minunea lucrurilor simple

Mult timp am crezut despre mine ca traiesc avand asteptari. Ca fiecare zi ar putea sa-mi aduca minunea lucrurilor simple, umane si incarcate de frumos. Si ca fiecare rasarit ar putea sa ma invete cum prin ceea ce fac sa devin vesnica. Sa las lumii ceva atat de mic si in egala masura atat de necesar incat fara acel ceva, ea sa nu mai poata continua.
Si la un moment dat, din om mic am ajuns om mare. Si am inteles ca se poate si fara mine. Si fara minunile simple pe care le comit clipa de clipa. Ca lumea poate sa existe si fara ideile mele, si fara trairile mele, chiar si fara zambetul meu in care am investit durerea lumii intregi.
Si dupa ce a trecut timpul neimplinirilor, al deziluziilor, al dezamagirilor incerc sa invat sa traiesc ca si cand nu mai am asteptari. Asteptarile iti erodeaza sufletul pana intracolo unde nu mai simti minunea lucrurilor simple, pana intracolo unde libertatea ta se confunda cu captivitatea toxica a propriilor proiectii despre viata.
Iar cand valorilor tale le atasezi predictibilitatea asteptarilor ti-ai asigurat nefericirea. Semenii tai nu vor avea reactiile pe care ti le doresti, si fie vorba intre noi, nu lumea te raneste ci pretentiile pe care le ai de la tine si le transpui nerealist in asteptari de la ceilalti.
Drept pentru care, de astazi nu mai pretind nimic nimanui. Las sa curga minunea lucrurilor simple din viata mea ca si cand lumea nu poate exista fara ele. Lumea mea...
Pentru ca spunea cineva odata ca asteptarea este cea mai grea provocare a sperantei...