Nu cred ca sunt un om bun. Sau ca n-am dat masura bunatatii mele, cat timp inca ma revolt impotriva lumii si uneori a lui Dumnezeu. Nu stiu daca sunt un om bun cata vreme iert, dar nu pot ierta de tot. Cata vreme, iert dar nu uit lucruri. Cata vreme lucrurile care nu le uit, chiar de le-am iertat inca dor.
Mi-as dori sa fiu un om bun. Atat de bun cat sa pot ierta greselile celor ce mi-au gresit. Cat sa ma intreb daca ma vor ierta la randu-mi cei carora le-am gresit. Sau cat sa nu ma intreb nimic. Doar sa iert pur si simplu. Insa cum nu pot, ci o fac doar fragmentat, conjunctural si contextual, n-am sa pot cere lumii acelasi lucru.
Nu cred ca sunt un om rau. Nu stiu sa fiu un om rau. Nici macar n-am pus vreodata in balanta rautatea sa vad cat cantareste.
Da, m-am revoltat, am strigat, poate am hulit, m-am sufocat, am plans, am ras, dar rau nu am facut. Atat cat mi-a stat in putinta am facut lucruri. Atat cat am fost in stare, am facut lucruri. Multe. Am putut sa ascult, am putut sa tac, am putut sa inghit in sec, am putut sa plang. In egala masura am putut sa rad, am putut sa ma bucur pentru ceilalti si sa fiu un om devotat si loial.
Nu spun ca n-am gresit. N-am sa spun niciodata. Insa cu voia mea marturisesc ca n-am comis ceva rau. N-am facut rau nici macar unei muste. Am fost doar un copil mare care s-a bucurat prosteste de viata, de lumina si de frumos. Am iubit fiecare secunda din viata asta cum nu stiu cati au facut-o. N-am stiut sa ma prefac, sa ma ascund sau sa lovesc pe la spate. Intotdeauna am spus lucrurilor pe nume si inainte sa se intample. N-am asteptat nimic de la nimeni. Am avut asteptari doar de la mine. Si da, recunosc, am avut asteptarile mele de la Dumnezeu. Pe care l-am renegat de multe ori, impotriva caruia m-am intors de multe ori, impotriva caruia m-am revoltat....Imi amintesc un act de neiertat pe care l-am comis in urma cu niste ani, act ce ma urmareste si acum, act pe care nici eu nu mi-l pot ierta... Eram un om bulversat in interiorul caruia se dadeau lupte grele. Cu oamenii, cu demonii si chiar cu propriul Dumnezeu... Mergeam cu trenul si cum toate drumurile mele, inclusiv respiratia mea se producea in tacere, la un moment dat, uitandu-ma pe geam mi s-a parut pentru o fractiune de secunda ca se materializeaza divinitatea. Si ca imi zambeste. Sfidare mai mare n-am crezut sa intalnesc. Am coborat in prima gara, o halta din mijlocul Baraganului, si am mers pe jos 15 kilometri. Cu privirea in sus si aproape urland. Timp in care am plans cu voce tare un rechizitoriu la adresa lui Dumnezeu. Atunci nu-l gandeam ca fiind un act de inculpare ci doar revolta, furia si disperarea unui om mic impotriva maretiei. L-am acuzat, l-am hulit si l-am renegat. Inaintam printr-o caldura insuportabila, gesticuland cu mainile spre cer, aproape amenintator in timp ce sangele imi siroia din nas si din suflet. Simteam in gura amestecul sarat de lacrimi cu sange. Nici un fel de durere fizica. Toata durerea era stransa in plex si in urlet.
Atunci mi-a fost bine. M-am descatusat cu forta nebunului care s-a crezut mai puternic decat cel ce l-a creat. Am strigat in camp, convinsa fiind ca ma aude sa faca intr-un fel. Daca are curaj sa ma ia si sa se bata cu mine. Nu inainte de a-mi raspunde la intrebari. Si pentru ca eram la limita dintre constient si lesin, atunci am vazut liziera unei paduri, un fel de perdea de copaci cu umbra si fantana...
Si-am stiut, a cata oara, ca am sa traiesc...Si nu, nu mi-am cerut iertare...
Mi-am dat seama ca daca lui Dumnezeu i-am tolerat lucruri, imi va simplu sa le tolerez si oamenilor. Ca fiecare cand te loveste o poate face din revolta sau disperare. Poate nu neaparat din rautate. Si-am realizat, odata cu trecerea vremii ca am iertat multe semenilor mei, ca unele le-am uitat, ca pe unele le-am ignorat, dar ca raman un revoltat neindumnezeit. Ce crede cu toata forta in Dumnezeu, dar nu-l intelege pana la capat...pentru ca mi-a dat apa si umbra in pragul mortii. Pentru ca mi-a dat apa si umbra de fiecare data in pragul mortii...
Si atunci, n-am sa ma pot ridica niciodata sa spun ca sunt un om bun. Dar am sa afirm cu forta impatimitului de viata ca nu sunt un om rau...
