Era de-o Inviere...

Era de o Inviere, in urma cu multi ani, atat de multi ca nu-s in stare sa-i calculez. Iar eu aveam vreo 30 de ani. Dupa asta sa va dati seama cat de multi ani au trecut.
Si cum spuneam, eram la biserica de Inviere. Se face ora cu pricina, se ia lumina si toata lumea grupuri, grupuri se asteptau unii pe altii sa mearga la cimitir cu lumina.

Nu stiu cum e prin alte locuri dar acolo unde m am nascut eu, in mijlocul Baraganului, in noaptea de Inviere se merge cu lumina la cei dusi.
Si apoi tre' sa va mai spun ca eu fac parte din categoria ălora de nu li-i frica de cei dusi.
Avand in vedere acest aspect, si putinul vant de batea, ma departez de  pâlcurile de tanti si mămăici ce mergeau lejer de brat, intind pasul si o tai spre cimitir la un meeting cu tata.
Si in ritmul asta ajung cu muuult inaintea tuturor la poarta cimitirului.

Tin sa va spun ca era liniste. Intru pe poarta si pășesc cu grija sa nu calc pe unde nu trebuie.
Ajung la tata, pun lumina, stam asa la o sueta scurta, si-n timp ce mi aprind o tigara aud lumea la poarta cimitirului. Ideea e ca se asteptau unii pe ceilalti in functie de viteza de croaziera pe care au avut-o sa poata intra cu totii.

Tre' sa va spun ca la vremea aia locul unde odihneste tata era o aripa noua ceva mai putin populata. Intre timp e full.
Curent electric ioc. In aripa noua eram numai eu. Marea majoritate a lumii se desfasura in cimitirul vechi pe la ai lor.

Si la un moment dat, pe drumul ce desparte cumva partea veche de asta noua a locatiei vesnice vad o silueta. Se misca de colo si nu indraznea sa puna pasul sa intre singura in aripa noua. Ma uit cu atentie, nu disting foarte bine cine e, chit ca avea lumanarea in mâna si la un moment dat aud: " Danielăăăă, Danielăăă!"

Ciulesc urechile si mi dau seama ca i fiinta vie. Adica in viata. Adica sora tatei striga dupa mine da' nu facea un pas sa i aduca lumina tatei.
Mai striga odata, inca odata...si daaaa, ati ghicit, cretina de mine nu-i raspunde.

Un gand dement ,de om normal,ajuns degeaba la 30 de ani, patrunsese in mintea mea si prefigurase urmatorul scenariu. Vine matusaaaa, eu ies de dupa crucea tatei si zic Bauuuuuu!!!!
Ma oameni buni, saraca femeie face pasul si incepe a vorbi singura si tare. Probabil sa si inabuse frica. Sa se auda pe ea...

"Unde o fi fata asta? Ia sa ma uit pe unde calc, sa nu ma impiedic...."
Si turuia asa aiurea. Facea doi pasi, se oprea, mai facea doi pasi, iar se oprea. Sub incaltarile ei scartaiau chestii de pe jos. Se oprea, se uita in urma, incerca sa se tina de cate un gardut, lua mana imediat...

Tampita de mine isi tinea respiratia si se abtinea cu greu sa nu rada...
Si imi dau seama la un moment dat, strabatuta naibii de un flash scurt de luciditate ca pot sa o omor...
E, si acu' ia si rezolva...

Jur ca nu mint ce urmeaza sa va spun. Realizez grozavia si incep sa ma misc spre stanga usoooorrr, unde la o oarecare distanta mai odihnea cineva. Nici acum nu stiu cine. Dar avea locul imprejmuit cu gardut metalic. Miscarile facute de mine cred ca lasau ceva zgomot pentru ca matusa sarmana se oprea si asculta. Nah,ma opream si eu...

M am rugat in gand sa ma strige iar sa pot cumva sa i raspund. Sa fac naibii ceva reparatoriu...da' n-a mai strigat.

Reusesc sa trec gardul si ma introduc  usor lungindu-ma intre gramada de pamant de stiti ce simbolizeaza si gardul vietii. Ma rog...

Incerc sa stau nemiscata, intinsa pe jos in timp ce matusa-mea ajunsese la tata.
Baiiii, ii vedeam fața!!! Ma uitam la ea cum se straduia sa aprinda o alta candela si i-o stingea vantul. Imi venea sa ma duc eu sa o aprind numai sa plece odata.

E,in timpul asta sarmana, vorbea in continuare. Singura si degeaba...
"Iote ma ca nu s-aprinde. Da' de ce nu o fi arzand? Bate vantu' si d-aia..."
Si in timp ce stateam teapana si simteam cum se scurge incet vesnicia un soi de inevitabil se indrepta catre mine.

Imi venea sa stranut. Rau. Rau...

Si la un moment dat am trecut de la agonie la extaz. O aud pe matusa-mea cum se departa. Cu viteza de data asta. Se aprinsese candela si pe aleea aia despartitoare se indrepta spre iesire un grup de femei...
Sa fi vazut cum se ducea...

Si am stranutat. De vreo trei ori. Tinandu-ma de nas.Intr-o oarecare tacere. O impunea locul....

Cum am invatat sa traiesc fara piscina...

arc peste timp...aceeasi privire, aceleasi apucaturi...fiul din minunea mea de viata

N-am piscina. N-am eu nici gard inca intre mine si vecinul din stanga, dar imi fac. Vara asta imi fac gard. De doi metri jumate. As putea sa-l fac de trei. Dar am zis sa nu-i fac omului prea multa umbra.

In fine, n-am piscina cum ziceam, dar imi fac. Sau in aplicarea planului B, imi cumpar. Pentru ca atunci cand te urmaresc traumele pe drumul catre vindecare, mai bine nu repeti greseala.

Copil sarac fiind, crescut in inima Baraganului, acolo unde vantul bate din toate partile si arsita soarelui te sufoca, ti-ar trebui o piscina, nu?

Asa am gandit si eu la vremea aia. Si cum proiectele se conturau direct in minte si nu era nevoie ca acum de studii de fezabilitate,  am construit mai intai piscina in cap. Altfel spus, mi se parea lung drumul pana la garla si atunci am decis sa mut garla la mine. Sa-i spunem totusi piscina pentru ca am muncit sa ii aduc imbunatatiri. Ideile le luam din serialul in mare voga pe vremea aia, Dallas.

Sa nu ma intrebati cati ani aveam ca mi-i teama sa raspund. Eram oarecum marisoara. Dar cum zicala parul lung si mintea scurta a functionat, am trecut la construirea propriu zisa.

Niciodata n-am inteles unde am gresit. Am masurat, am trasat, am sapat...da' ce-am sapat...cand in final am reusit sa fac o groapa de doi pe doi, suficient pentru nevoile mele, la o adancime de o juma de metru si ceva in plus, am trecut la captusirea ei.

Avea tata niste celofan nou de o grosime considerabila, nu-mi amintesc la ce ii trebuia, dar stiu sigur ca pentru asta am luat bataie separata...

Am captusit constructia cu celofanul tatei. Munca nu gluma...pentru ca a trebuit taiat, aranjat, pe ici pe colo prins cu cuie de 8 sau de cat am mai gasit prin cutia tatei, iesit in afara pe margine, prins cu scanduri de jur imprejur...n-a fost gluma...

E, si cum undeva spre dupa amiaza piscina fu definitivata, firesc lipsea apa din ea....acuma nah, lipseste si-n zilele de azi, oricat m-as fi straduit eu sa o incarc...

Cea mai frumoasa si istovitoare parte din aceasta poveste serioasa urmeaza acum. Timp de ore bune, fara sa ma opresc, am carat apa cu galeata de la fantana in piscina vietii...In prima faza entuziasmul a fost nebun. Ma vedeam tolanita in piscina racorindu-ma cu o oala de lut plina ochi cu Brifcor alaturi, sau cu sirop de visine din sticla de un litru, privind soarele in ochi si sfindand lumea obosita si satula de caldura ce veneau agale cu carutele de pe camp....

Si uite asa brodam scenarii in minte in timp ce scoateam apa din fantana si o duceam in piscina fara de fund...

Pe masura ce aruncam galeata dupa galeata si nu se intampla nimic, scadea si din entuziasm...mai ales ca se apropia ora sa vina mama de la munci.  Deci, nu intelegeam unde gresesc. Incapatanata ca un catar, app:incapatanarea am pastrat-o pana in zilele noastre, caram apa in continuare. Na, acu e obositor ca naiba sa scoti apa din fantanile Baraganului. Stiti voi, genul acela de fantana mare unde lasai galeata pe lant in jos, se incarca, dupa care trageai de lant sa o aduci la suprafata. Dupa aia o mutai in alta galeata sa o poti duce catre miracolul numit piscina. Aveam palmele batatorite tragand de lantul ala iar in groapa mea nu era nici macar un strop de apa...

Cu tot sufletul va spun ca nu va doriti sa incercati amestecul ala ciudat de senzatii. De ce dreaq nu sta apa in poveste? unde am gresit? cum trebuie sa fac....

Si uite asa visul se distrugea visul meu despre balacitul in apa incalzita de soare, despre cana de lut cu Brifcor acoperita cu o frunza, despre atitudine, despre cum ma dadeam eu mare in fata alorlalti si mai ales despre Pamela din Dallas....

Stiti voi cum ar fi fost sa plutesti pe apa in timp ce rasfoiai almanahul Cinema 1985 si te indragosteai pana la sufocare de Omar Shariff???? pe Omar Shariff si acum il iubesc. V-am mai zis Omar fu barbatul suprem din viata mea. Restul au fost detalii nesemnificative. Pe unii nu mai stiu nici cum ii cheama...

Vis de vara, nu? 

Apai, visul a fost curmat dramatic odata cu intrarea in curte a mamei. Va suna cunoscut termenul bataie? Sora cu moartea sau rupta din rai, pe principiul ca unde da mama creste...pentru ca am uitat sa va spun ca marginile de scandura ale piscinei erau de la gard...ca atunci cand oboseam sa mai scot apa am migrat la butoaiele cu apa calduta pregatite de saraca mama pentru udatul de seara al rosiilor din gradina...a, si pentru ca am uitat sa va spun ca toate cearcefurile noi, in numar de doar vreo trei erau intinse pe o franghie improvizata sa poata masca piscina si implicit pe aia de ar fi folosit-o...

Acu' stiti ce se intampla? Pentru alea trei cearceafuri mi-am luat-o totusi aiurea. ca nu era prima data cand ma batea pentru ele. Le mai scosesem din punga de vreo cateva ori dat fiind faptul ca le-am folosit cand am fost fantoma pentru foarte scurt timp.

Abia a doua zi mi-am luat-o pentru celofan. Ca atunci seara mi-am luat-o generic zic eu. Si m-a pus sa scot apa sa ii incarc butoaiele inapoi sa poata uda rosiile. Cica altfel se uscau si nu mai crapam in noi rosii cu paine si cu branza...

Problema e ca am ramas cu traume. Si nu de la bataie, nuuuuu...zilele fara cafteala erau anoste...ci de la faptul ca mult timp n am inteles unde am dat chix cu proiectul meu. De ce naiba nu tinea apa? :)))))

Iar trauma secundara a fost ca o revelatie. Bine dreaq ca nu mi-a iesit piscina. ca mi-am dat seama ca nu stiam sa inot...

#viatameaeominune

De cand ma stiu mi-a placut zborul. Mi s-a parut dintotdeauna fascinanta sfidarea gravitatiei si aerul de libertate pe care il simti. Noa, pana aici suna a metafora. Sentimentul asta ma incearca acum in calitate de adult.
 Or, ideea e ca de mititica m-a atras povestea astea. Ramaneam intepenita cu capul in sus uitandu-ma dupa avioane. Cat despre salturile cu parasuta nu va mai zic...Si undeva in jurul unei varste fragede, cand mintea incepuse sa ma duca un pic, suficient cat sa fac numai prostii, dar din alea calculate cu rigla, am mai comis una antologica....

Asta cu calculatul si masuratul cu rigla arata cam asa: daca fac aia si iese bine is grozava; daca fac aia si iese prost, undeva de aici incepeau calculele si alternativele cu privire la esecul planului A...pen' ca intotdeauna exista planul B, planul C, planul D, etc....toate prevazute in ordine in mintea creata ca o varza copchilului de atunci...

Ca vedeti voi, eu imi amintesc numai fapta si actiunea, nu si ce naiba era in mintea mea cand imi asumam preventiv esecul.

Si cum ziceam, tare mult iubesc zborul. Imi ieseau ochii din cap privind stolurile de ciori, berzele, vrabiile sau gastele de se ridicau de la sol lasand un nor de praf pe ulita satului. Ma dureau mainile dand din ele in speranta ca la un moment dat devin vrabie si eu. Nu s-a intamplat...

Motiv pentru care, dupa studii indelungi am hotarat intr-o zi ca trebuie sa fac ceva sa-mi iasa. Si asa a incoltit ideea fantastica intr-o minte chinuita de frustrare. Solutia s-a prefigurat odata cu identificarea unei umbrele, daca va amintiti umbrelele barbatesti, alea negre si mari, cu aer serios si solid, fix cat sa poti sa tragi un zbor cu ea...

Lasand savanteriile la o parte, trebuie sa va spun ca a fost unul din experimentele asumate ale copilariei mele. Al doilea a fost cu multa apa, dar ma rog, asta e alta poveste si tine de constructia unei piscine proprii in curtea casei. Captusita cu celofan...

Asadar, pregatita fiind din punct de vedere tehnic, m-am urcat pe casa, am deschis umbrela si am efectuat saltul regulamentar. Ce a urmat e lesne de inchipuit. Piciorul drept si-a intrerupt temporar activitatea fiind plasat de catre un nene in halat alb in niste maclavait ce m-a tras pe dreapta pentru o perioada buna. Mainile zdrelite bine plus discursul moralizator insotit de pedeapsa de rigoare aplicata de madam gheneralul de mama.

Pentru ca pana si-a dat ea seama ca eu veneam din eter, m-a ridicat de jos folosindu-se de cozile impletite pe care le detineam cu mandrie in jurul capului. A fost una din actiunile fara plan B sau C...Ma si vedeam plutind cu toate privirile ridicate spre cer, adica spe mine, si imi susura in urechi zumzetul de admiratie al celor ramasi pe pamant...

Stiti ce a fost ironic in saltul asta frant? Ca umbrela a rezistat mai nene, iar chestia asta mi-a dat speranta...

Zambesc acum amintindu-mi primul meu zbor cu avionul. A fost o cursa interna candva in primii ani dupa revolutie. Am ras singura pana la Timisoara de experienta lansarii cu umbrela, iar cand am pus piciorul pe scara avionului am exclamat tacut in mintea mea : ce umbrela mareee !!!