Din jale s-a-ntrupat Electra...

Si-a fost. Si se apropie de final unul din anii mei in care am ars cat intr-o viata. In care am simtit ca mor cu fiecare gura de aer inspirat din cauza incarcaturii bizare si grele pe care a adus-o cu sine. In care am simtit ca mor cu fiecare gand, cu fiecare bucurie si cu fiecare tristete scrise in ochi.

Cineva de undeva a vrut sa ma pedepseasca exemplar si mi-a dat mai mult decat as fi putut duce. M-a facut sa vad diamant in noroi iar cand m-am aplecat sa il iau nu era decat un ciob de sticla in care se reflecta amar o raza de soare.

M-a facut sa vad frumosul acolo unde el nu a existat niciodata. Mi-a intarit increderea in oameni si in acelasi timp a distrus-o. Mi-a aratat ca se poate si altfel, insa mirificul altfel se afla doar in mintea mea. Mi-a aratat adevarul departandu-ma de relativul absolut al existentei mici si meschine pentru care luptam cu totii. Pana la urma m-a calit si m-a pregatit pentru anii de mi-au mai ramas.

Ar putea sa para ciudat, dar randurile astea le scriu cu o bucurie nedisimulata, privind trist in urma dar cu speranta inainte. Cu speranta faptului ca a venit timpul in care capat un sens dupa atatea framantari. Chiar de ii numai sensul meu.

Acelasi cineva mi-a pus pana in mana obligandu-ma sa-mi astern viata pe hartie. Asa cum a fost. Fara exagerari. Fara lamentari. Si fara ranchiuna. M-a dus in fata oglinzii sa privesc sinele si sa-mi recunosc neajunsurile. Sa vad ca sunt plamadit om si supus acelorasi greseli ancestrale. Sa inteleg ca nu pot avea totul. Sa renunt la a mai fi diletanta si idealista. Sa-mi pot duce misiunea pana la capat.

 Sa desenez o viata ce-a cuprins de-a lungul ei alte vieti. Sa creionez fiecare existenta ce-a traversat-o pe a mea cu acuratetea si intensitatea trairilor de care am fost in stare. De care am fost in stare eu si cei pe care i-am intalnit si mi-au marcat trecerea. Intr-un fel sau altul. Unii ma vor privi zambind, altii vor fi nemultumiti, poate altii ma vor uri dupa ce vor avea curajul sa citeasca un text cat o viata. In care se vor intalni din nou. Ei si adevarul meu.

In schimb, altii ma vor imbratisa pentru iertarea pacatelor intunecate ce m-au aruncat in bezna unui intuneric temporar. Plansul lor impletit cu plansul meu va sa fie un cantec senin inchinat bucuriei de-a fi. Din jale s-a-ntrupat Electra…

Un an cat o lectie de viata

A fost un an greu. Trait la extreme. Cu multe dezamagiri. Si cu multe decizii. Aproape ca nu-mi pare rau ca ma despart de el. Un an cu multe greseli, unele personale, altele venite de aiurea. Cu un scop sau fara. A fost un an cat o lectie de viata. Multe s-au intamplat. Bune. Si mai putin bune. Au fost dureri. Insurmontabile. Au fost si bucurii. Toate au lovit cu o intensitate uluitoare in sufletul meu. Au trecut oameni prin arealul meu. Unii au ramas. Altii au plecat. Unii m-au meritat, altii nu. Pe unii poate nu i-am meritat eu. Altii urmeaza sa paraseasca scena vietii mele. Pentru ca se impune. Pentru ca nu vreau sa mai duc un balast inutil doar din dorinta de a arata ca pot fi providentiala uneori. Ca pot salva oameni, stari sau situatii. Dorinta de a face orice fel de lucru bun, chiar daca nu are nimeni nevoie de el.

Am trait chimii incredibile. Si n-a meritat. Atat.

Cum spuneam, un an cat o lectie de viata. In care am invatat sa spun nu. In care am inteles ca toleranta nu este functionala la infinit. Ca vin momente in care undeva trebuie sa te opresti. Am inteles ca sunt importanta, ca pentru anumite lumi as putea conta si pentru anumite personaje nu reprezint nimic. De acolo de unde nu insemni nimic trebuie sa pleci. Prin decizie. Chiar daca te seaca. Chiar daca ti se prabusesc toate constructiile despre suflet.

Am ajuns sa traiesc timpul asumarilor. Sa stiu ce vreau. Sa stiu ce am de facut. Sa ma asez pe coordonatele pe care nevoia din mine le reclama. To be continue..

Tacerile au sens

Inveti sa taci abia dupa ce ai abuzat de cuvinte. Distorsionandu-le, dandu-le toate sensurile invatate in mii de existente prin care ai fi trecut. Insotindu-le de stari, trairi si emotii paroxistice. Iar atunci cand relieful propriului suflet se transforma ca si cand ar fi erupt un vulcan ai sa intelegi linistea tacerii. Acolo se afla mic si chinuit marele raspuns venit din tradari.

Un om tace cand nu mai are ce sa spuna. Cand orice ar mai avea de spus ricoseaza  iar izbitura cu efect de bumerang ajunge invariabil in propriile-i lacrimi. 

Inveti sa taci pentru ca tacerea te inalta.

Inveti sa taci pentru ca toate constructiile tale sufletesti s-au naruit cu viteza caderii domino-ului.

Tacerile au sens.Pentru ca aduc cu ele incarcatura vorbelor de dinainte. Incercarile esuate si impinse catre limite. De dupa neputinta de a mai recrea frumosul acolo unde a fost ucis. Si asa tacerile capata sens...

Drum lin, Majestate

Inainte de a muri un rege, a murit un om. Un om de o modestie tulburatoare parca pe masura rangului sau . Un om si un rege fara de tara pentru care istoria va restabili la un moment dat adevarul. Adevar pe care noi nu-l cunoastem ci il putem intui sau ne putem lasa influentati de informatiile improbabile prezentate partinic de unii sau de altii. Un adevar pe care il detinem fiecare dintre noi la nivel de perceptie. 

Odata cu omul a murit si regele. Acela ce ar fi putut schimba cursul istoriei daca i s-ar permis. Cuvintele sunt de prisos si n-ar reusi sa incapa in ele tacerea monarhului care n-a raspuns provocarilor timpului si oamenilor ce i-au minimalizat pentru putere meritele, dand dovada de intelepciune si ridicandu-se deasupra lor aproape angelic.

Odata cu regele, in tara mea a murit si ideea de regalitate. S-a stins ultimul bastion al posibilitatii de a ridica Romania din marasmul in care se zbate de zeci de ani.

Ce a ramas in urma sa nu cred ca este cazul sa discutam in aceste zile. Ce pot sa spun e ca urmasii unui om mare nu pot fi intotdeauna la fel de mari...

Macar odata mi-as dori sa dam dovada ca natiune de bun simt colectiv in fata acestei pierderi istorice si in egala masura firesti.

A trecut dincolo un om si un rege care a marcat destinul unei tari. Intr-un fel sau altul. 

Drum lin,Majestate...

Va fi sa fie...

De parca literatura n-ar fi sufocata de scris si de autori care mai de care mai elevati si mai plini de incarcatura unui abstract de neinteles, m-am trezit si eu in interiorul acestui tablou clinic, sa scriu. Evident, o carte.

Nu stiu pentru cine o fac. Nu stiu pentru ce. Dar stiu ca povestile de viata, macar unele din ele trebuie scrise. Si in felul asta ma lupt de ceva vreme cu un text ce vrea sa reproduca fidel o viata de om traita sub semnul contrastelor.

O istorie incoltita in minte si traita pe viu ani de zile, cu mult intuneric sufocat de multa lumina. Lumina venita din interiorul unui suflet agitat dar in egala masura plin pana dincolo de dincolo de viata. De nebunia de a trai asa cum vrea, sfidand cutume si norme pentru care oamenii platesc scump.

Nu stiu ce va sa iasa. Nu stiu daca are nevoie cineva de scrierea mea. Dar in mod cert, intru eliberare, eu am nevoie. Si atunci nevoia asta m-a impins sa asez pe hartie, intr-o modalitate simpla o poveste reala. Asa cum a fost ea. Asa cum continua si astazi. O impletire de vise curmate din cand in cand de intamplari nefericite si deziluzii. Un cantec scris bucuriei totale de a trai cu o intensitate aproape nebuna.

Va fi despre lucruri si fapte, despre viata si libertate, despre iubire si dezamagire, despre asteptari si sperante, unele inca vii, altele naruite. Va fi despre adevar si dreptate, despre tradare si minciuna, despre suflete sparte si despre oameni. Mai ales despre oameni. Unii s-au dus intre timp, altii isi traiesc propriile destine. Dupa ce le-au marcat pe ale altora pana intracolo incat le-au schimbat curba existentiala. Unii inca exista in arealul meu, provocand bucurii sau dureri. Unii acceptandu-mi furia, altii provocand-o. Unii iubindu-ma neconditionat, altii aruncandu-ma pe culmile disperarii. Si ce iti poti dori mai mult decat sa traiesti la extreme?

Si tot scriind, rascolind trecutul si privind in ochii prezentului meu, de multe ori ma fascineaza puterea nebuna cu care ard fiecare moment respirat. Taria cu care am luat de la capat fiecare zi crezand ca va fi altfel. Si nici o zi nu seamana cu alta.

Va fi despre trecut. Si prezent. Despre zambetul mortii frizat de fiecare data si pacalit magistral. Despre simplitate si miracole. Despre minunea pe care o numim suflet si unde incape atata durere, atata iubire si in mod incredibil atata asteptare.

Va fi sa fie, daca imi va reusi, povestea unui om incercat de doua stari. De bucuria paroxistica de a trai si de linistea cuminte din fata mortii. Tot ce se intampla intre cele doua posibilitati e doar un poem inchinat iubirii. Iubirii de Dumnezeu, de oameni si de viata…

In definitiv, nu anii din viata sunt cei care conteaza, ci viata din anii tai. – Abraham Lincoln

Post factum

Omul care sunt mai plange cateodata, femeia care sunt canta fiecare sunet adus de atingerea vremilor. In mine ard minunile lumii si eu privesc cum se scurge viata. Zambind, plangand, sperand…tributara unei existente traita ca un miracol. Contrastand de la inceputuri cu tot ce stie lumea despre lume.  

N-am sa-mi refuz anii insa am sa mi-i traiesc la limita de sus a bucuriei. A bucuriei de a trai fiecare secunda ca si cand urmatoarea sta sa vina sau sta sa plece…Si trecator prin timp, nimeni nu are sa-si dea seama ca am fost vreodata pe aici.

Si-am sa  iubesc axiomatic pana la sfarsitul lumilor. Asa cum setea iubeste apa. Asa cum timpul iubeste lumina…Si-ai sa-mi ramai gravat pe acoperisul inimii mele cat ea va sa bata. 

Si-am sa iubesc, iubind lumina din ochii bucuriei mele de a fi… Am sa merg mai departe ca un cantec  plin de praful novelor stinse impingand de fiecare data linia orizontului dincolo de asteptarile in care nu vreau sa ma pierd.

Omul care sunt a plans destul, pana a descoperit bucuria diminetilor nascute din zambet…femeia care sunt a plans destul, inca o mai face crezand maiastru ca iubirea exista si ca sensul vietii este iubirea.

Si atunci purtand povara dezamagirilor ancestrale devii antagonic cu tine si nu-ti mai refuzi nimic. Nimic din ce te poate face sa simti ca traiesti…

15 Ani si-o poarta verde…

Si acum ii verde. La fel de mare si grea. Si mai ales importanta. Cu greutatea pe care o da ce e dincolo de ea. Cu greutatea amara din gustul libertatii ascuns in spatele verdelui sters cu iz metalic si pretios. Dupa numai un pas si un zgomot solid ai putea sa fii dincolo. Insa ti-i pasii grei si alternanta lor impiedicata de reflexul sapat in lacrima care nu vrea sa curga. De ce sa plangi cand dincolo de poarta te asteapta larma lumii intregi. Cand dincolo de poarta stau visele tale zambind cu fidelitatea asteptarii crescuta  pe muchia noptii de toamna. Cand dincolo de poarta te astepti si tu pe tine de ceva vreme…

Si-i frig si te doare. Te doare ca nu stii sa plangi. Prin ploaia marunta si uda cad clipele gri ducand greoi cu ele metamorfozele sufletului ars si inchis intre verdele portii din fata.

Si-am trecut dincolo. Tipatul sec al portii s-a stins in noaptea rece si-a ramas lipsit de stralucire in acelasi loc. Acolo unde si-acum i se aude ecoul. Acolo unde a ramas neclar si nedefinit  plansul meu. Acolo unde inca imi mai aud pasii stergand covorul durerii…

15 ani de tribut libertatii. Poarta mare si grea zambeste complice strigandu-si uitarea.  Ma-ntorc sa-mi recapat tristetea din ochi captiva amar intre viata si moarte. Povestea ramane. Povestea isi clatina poarta…

Maine vine din ieri...

Si pentru ca maine vine din ieri, astazi am sa traiesc asa cum am simtit dintotdeauna sa o fac. Nebuneste si liber. La limita oricaror bariere impuse de viata, de lume, de morala sau de alte reguli nescrise si acceptate, cu iz sordid de norma. Ma strang tiparele sortii si fiecare atom striga revoltat dupa libertatea lui ancestrala.

Si pentru ca maine nu stiu daca va veni intotdeauna, am sa fac din fiecare azi un cantec al pasarii spin. Am sa mor clipa de clipa pentru a renaste altfel in urmatoarea. Am sa fac din restul vietii un poem si din suflet o religie. 

In contextul asta, pana si moartea devine o lectie de viata...

Si pentru ca nu stiu daca maine eu voi mai fi, am sa fac din astazi un miracol. 

Minunea lucrurilor simple

Mult timp am crezut despre mine ca traiesc avand asteptari. Ca fiecare zi ar putea sa-mi aduca minunea lucrurilor simple, umane si incarcate de frumos. Si ca fiecare rasarit ar putea sa ma invete cum prin ceea ce fac sa devin vesnica. Sa las lumii ceva atat de mic si in egala masura atat de necesar incat fara acel ceva, ea sa nu mai poata continua.
Si la un moment dat, din om mic am ajuns om mare. Si am inteles ca se poate si fara mine. Si fara minunile simple pe care le comit clipa de clipa. Ca lumea poate sa existe si fara ideile mele, si fara trairile mele, chiar si fara zambetul meu in care am investit durerea lumii intregi.
Si dupa ce a trecut timpul neimplinirilor, al deziluziilor, al dezamagirilor incerc sa invat sa traiesc ca si cand nu mai am asteptari. Asteptarile iti erodeaza sufletul pana intracolo unde nu mai simti minunea lucrurilor simple, pana intracolo unde libertatea ta se confunda cu captivitatea toxica a propriilor proiectii despre viata.
Iar cand valorilor tale le atasezi predictibilitatea asteptarilor ti-ai asigurat nefericirea. Semenii tai nu vor avea reactiile pe care ti le doresti, si fie vorba intre noi, nu lumea te raneste ci pretentiile pe care le ai de la tine si le transpui nerealist in asteptari de la ceilalti.
Drept pentru care, de astazi nu mai pretind nimic nimanui. Las sa curga minunea lucrurilor simple din viata mea ca si cand lumea nu poate exista fara ele. Lumea mea...
Pentru ca spunea cineva odata ca asteptarea este cea mai grea provocare a sperantei...

Dialoguri cu Dumnezeu

Am trait o poveste care mi-a marcat existenta pana la capat. Atunci cand voi ajunge acolo sus in fata celui ce probabil mi-a dat viata, am sa ma infatisez si am sa-i spun privindu-l in ochi:

-In singura viata pe care mi-ai dat-o, m-ai trimis in intuneric. Si-am sa te intreb de ce? Ce mecanism divin inabordabil si de neinteles te-a facut sa crezi ca misiunea asta a fost pentru mine? Cu cata forta ai crezut ca m-ai inzestrat sa pot sa duc asta? Ce plan divin ai fi avut cu mine si ce ai castigat?

-Mi-ai dat si mi-ai luat pana la limita sufocarii. In acelasi timp. Imi dai si acum si imi iei in egala masura. Imi dai atunci cand cred ca ma linistesc si ma asum de parca zici te joci cu o supernovă. Si dupa aia ai sa-mi iei inapoi. Te cunosc eu…

- Cat ai crezut ca poate sa planga creatia ta fara lacrimi? Ca pana si lacrimile i le-ai luat la un moment dat..

-Mi-ai dat bucuria de a fi in cel mai senin mod pentru un pamantean ca sa-mi poti lua libertatea si sa te joci cu ea…Si astfel sa devin jucaria lui Dumnezeu.

-Dumnezeu are jucariile lui, iar eu am fost una dintre ele. Jucarii inzestrate cu suflet si mai ales cu dureri…

-Si ce ai gandit sa-i spui atunci cand ajunsa in fata Ta iti va cere socoteala? sau pana nici tu nu ai gandit ca ti se vor pune intrebari. Si eu am intrebari. Si n-am sa renunt la a-ti cere raspunsuri.

Miracolul strigatului...

Ca viata e un miracol nu ma mai indoiesc de mult. Ca felul in care alegem sa o traim ne defineste, iarasi nu ma mai indoiesc. Insa despre felul in care ne definim noi insine prin alegerile facute as vrea sa spun. Si cum Dumnezeu poti sa spui cate ceva fara sa te sprijini pe trairile tale.
 Crezand tu, ca lumea intreaga ar putea sa-ti semene. Crezand tu, ca felul in care alegi devine masura tuturor lucrurilor. Crezand tu, ca felul in care zambesti devine sens pentru ceea ce iubesti. Crezand tu, ca daca iubesti, universul intreg va lua chipul si asemanarea ta...
Ei bine, secundele Caii Lactee :) ma conving de fiecare data ca nu e asa. Ca asteptarile tale nu converg cu ale celorlalti. Ca dorintele tale nu au ecou si ca ai sa obosesti proiectand in oameni visele tale. Pana si Universul iti va zambi incercand sa-ti spuna ca e momentul sa te vindeci de naivitati si sa intelegi ca alcatuirea lumii ii putin diferita.
Iar ultimul lucru ce ar putea sa ti se mai intample este ca pana si tu sa razi de tine. Sa intelegi ca gresesti. Sa intelegi ca alegerile tale nu fac parte din master planul propriei vieti, si cu toate astea sa continui asa...pentru ca simti, pentru ca plangi, pentru ca iti intra lumina in ochi...
Privind randurile scrise mai sus imi dau seama ca incepe sa semene a text  motivational, ce fie te indeamna sa te indrepti, fie te indeamna sa te schimbi, fiete obliga sa reflectezi asupra unor lucruri si stari. Privind in interiorul meu, de acolo de unde rasar cuvintele imi dau seama ca de fapt asta e un strigat.
 Unii dintre noi au dureri. Au trairi. Si simt in fiecare secunda incarcatura absoluta a trecerii timpului. Emotia inerenta a fiecarei respiratii. Astia is oamenii care vor sa strige dar nu o fac. Pentru ca n-au primit niciodata nimic in schimbul strigatului lor.
Si cu toate acestea, in fiecare strigat sta un miracol. Pentru ca putini is cei ce vor intelege cu adevarat emotia durerii sau emotia bucuriei. Intensitatea iubirii sau relativul dezamagirilor crunte...
Intelegand toate acestea, si multe altele pe langa, pricepand ca devin intr-o zi praf de stele, imi dau seama ca unii dintre noi se numara printre cei alesi. Cei alesi sa iubeasca, sa planga, sa strige, sa arda pana dincolo de dincolo.
Celorlalti le este rezervata doar nefericirea. Si nici macar nu isi dau seama de asta....

Setea de pedeapsa

Stateam pe scaunul portocaliu in timp ce tramvaiul leganandu-se se indrepta catre centrul orasului tarand cu sine o multime de suruburi ruginite. Parca traversam Roma antica in tramvaiul 32. De la una din statii urca o gasca de de tanti care semanau din avion cu controlorii. Dupa cateva minute se produse un soi de busculada si aud vocea unei tanti adresandu-se unui tanar:

-        --Te plimbi cu tramvaiul? Da bilet nu te-a invatat ma-ta sa iti iei? Vrei sa mergi moca ma? De ce vrei sa mergi moca ma?

Tanarul era rosu tot si incerca sa baiguie cateva cuvinte despre faptul ca nu are bilet si mai ales despre faptul ca mama lui nu l-a invatat sa circule fara. Mai ca il podideau lacrimile.

-        --Acum trebuie sa platesti amenda, pai e frumos asa? , zise tanti aceea amenintator, si in timp ce vorbea o vedeam crescand in dimensiune facandu-se din ce in ce mai mare. Parca nu era de ajuns de mare. Ma intrebam in mintea mea ce dracu sa fac sa il ajut pe pusti sa iasa din ambuscada.

Si in timp ce ma gandeam la o solutie aud de undeva din lateral vocea unui barbat tunand:

-        -- La puscarie cu ei ‼! Pe vremea mea nu era domle’ asa…iti dadea statu’ casa, iti dadea statu’ munca…N-aveai munca, te duceai la puscarie…

Cu cata sete zicea omul ala catre tanarul timorat si fara bilet din tramvaiul 32 sa se duca la puscarie…

M-am ridicat aproape curajos si am perforat un bilet. Tanarul incoltit nu mai calatorea moca. Ma indrept triumfator catre tanti controloarea si ii intind biletul explicandu-i ca pustiul e cu mine, dar eram mai in spate si nu am auzit ce se petrece.

-        -- Haidi’ fa sa coboram ca l-a scos una. Are bilet acuma! Tuna matahala de femeie.

Se intoarce catre mine si-mi zice aproape scuipand: sa nu mai faci din astea fa, ca nu faci bine…puteai sa-ti iei bataie!

Salvata si eu si pustiul fara bilet din pericolul sanctiunii si pe deasupra si al bataii, ne privim unul pe celalalt complice in timp ce baiatul imi spune aproape soptind: multumesc…ati vazut? Astia voiau sa ma trimita la puscarie…

Am citit spaima in ochii lui. Mi-a venit sa plang. Cum mama dracului sa exacerbezi situatia in asemenea fel incat sa nasti asemenea reactii. Ce minte bolnava si plina de  rau a putut sa gandeasca una ca asta. Imi indrept privirea catre individul care aproape urla, si care inca vorbea cu glas tare despre cum era pe vremea lui. Pe vremea in care lumea se ducea la puscarie…ce resorturi umane inexplicabile i-a declansat ura cu care spumega si inca zicea ca ar trebui sa ne ducem la puscarie. Astia care nu muncim, care circulam fara bilet in tramvai. Si astia care ii invatam pe altii de rau. Ultima afirmatie imi era adresata in mod sigur.

N-am avut curajul sa-l infrunt. Cu toate ca i-as fi zis vreo doua-trei. Si poate i-as fi cerut mnealui de munca si pentru mine. Nu de alta dar inca era proaspata cerneala pe biletul meu de liberare din puscarie.

Imi scot portofelul din geanta, pun biletul inapoi si invariabil dau peste hartia impaturita care mi-a oferit mie libertatea. Imi venea sa plang. Imi venea sa urlu si peste toate imi venea sa il strang de gat pe omul ala care tot nu tacea.

-         Domle, tinerii astia drogati n-au nimic in cap! Pe vremea mea nu exista domle droguri. Ia uitati-va la el, are ochii rosii in cap. Cine stie ce a luat…

Cateva doamne respectabile, cu cocul prins in clame ii tineau isonul lamentandu-se asisderea. Undeva la a patra statie pustiul a coborat. Mi-a facut  semn cu mana ca si cand mi-ar multumi. S-a apropiat si mi-a soptit usor ca se duce la munca. L-am salutat zambind si i-am urat o zi usoara. S-a aplecat intr-o parte si-a zis ca va fi datorita mie.

Mi s-a parut ca toata povestea asta a durat o vesnicie. Ma uitam dupa tanarul care se departa odata cu tramvaiul mergand cu capul in jos. Mi-a fost rusine. Am intors privirea catre grupul de revoltati care inca vociferau la adresa tinerilor din ziua de azi. Indreptandu-ma catre usa, inainte sa cobor nu m-am putut abtine si le-am aruncat din mers faptul ca datorita tinerilor astora iresponsabili ei inca isi iau pensia.

Am coborat la Unirea luand-o agale prin centrul vechi al Bucurestiului si repetand in gand ce dracu am sa-i spun consilierului care se ocupa de mine.

-         --Ti-ai gasit de munca?  Cu atata timp la dispozitie te poti apuca din nou de orice…

O priveam tamp in incercarea de a-mi controla reactiile. Ce sa ii spun? Ca fac curat la vreo cateva doamne? O data pe saptamana. Atat am gasit. Si daca o sa-mi zica dupa aia ca iar muncesti fara contract; daca o sa-mi ceara numerele lor de telefon sa vorbeasca ea. Ca doar, na, ii consilier la Serviciul de reintegrare sociala al infractorilor.

Imi rasuna in urechi dialogul ce ar putea sa aibe loc intre madam Tudor si domnisoara Raluca Alexandru , consilierul meu.

„Alo, buna ziua, sunt Raluca Alexandru, consilier la Serviciul de Reintegrare Sociala al Infractorilor. Si ochii lui madam Tudor, femeie de treaba de altfel, incepeau sa se faca mari…Am inteles ca Daniela Tarau lucreaza la dvs. „

Si dupa aia urma turuiala lui madam Tudor; ihi, vine odata pe saptamana, face curat, calca si o mai trimit in piata la cumparaturi.

-     Doamna, aveti grija, sa o observati cu atentie, si inca ceva, nu-i mai dati banuti sa se duca in piata. Stiti, doar ce a iesit de la puscarie...

Vedeam ochii mari ai lui madam Tudor iesiti din orbite, mi-o imaginam scapand receptorul din mana, devenind livida si facand un atac de panica…

Si-atunci, cu capul in jos ii spun consilierei mele ca nu am gasit de munca. In incercarea disperata de a preintampina asemenea posibile scenarii. Scenarii care ma urmareau tot timpul. Ascult aproape dusa cum domnisoara Raluca imi spune ca trebuie sa fiu cuminte, sa imi caut de munca, sa am grija pentru ca oricand ma pot intoarce acolo; sa ma gandesc la fiecare pas pe care il fac, pentru ca am un copil si ca riscul de recidiva este destul de mare. Imi dadea niste cifre care oricum treceau pe langa urechile mele.

-         --Acum poti pleca. Mai asteapta si altii. Ne vedem luna viitoare pe 9. Sa nu care cumva sa faci sa nu vii. Ca stii ce te asteapta.

-         --Am inteles, am ingaimat sters si cu capul in pamant.

M-am ridicat de pe scaunul ala de lemn si in timp ce ma indreptam spre usa gandeam la domnisoara Raluca. Nu cred ca avea mai mult de 28-29 de ani. Eu aveam 30. Si ma intrebam daca ar putea sa vorbeasca altfel decat pe tonul acela superior si aparent profesional, perceput de mine ca fiind umilitor. Incercam sa mi-o imaginez razand cu gura pana la urechi. Si nu-mi iesea. De cate ori zicea ca ma pot intoarce acolo oricand, incercam sa nu o aud si-mi spuneam in minte: „Nu ma intorc acolo imbecila dracului ! Uita-te in ochii mei si spune daca ma vezi iesind de aici si facand nu stiu ce minune sa-ti dau tie satisfactia de a ma trimite inapoi”

Fiecare drum in biroul ala, odata pe luna, ma seca de orice urma de resursa. Mergeam pe strada si aveam senzatia ca mi-i capul atat de aplecat de parca ar atinge pamantul. Si imi rasuna in urechi vocea domnisoarei Raluca. Din ce traiesti, ce mananci, ce pensie are maicata, pe unde te invarti, cu ce platesti facturile…cu bani, imbecilo, ca nu le pot plati cu nasturi…

Singura asteptare si spaima pe care o aveam era sa nu cumva sa treaca data de 9 si sa nu ajung la semnat. Aveam pe usa la baie o coala A4 pe care scria mare: pe data de 9 la SRSS. Aveam una si in bucatarie. Si pe holul de la intrare.

Mi-aduc aminte ca la un moment dat, acelasi tramvai 32 a intrat intr-o ambuscada. S-a lovit cu o masina pe undeva pe la Petre Ispirescu. Am stat pret de o ora si ceva pana s-a degajat traficul. Chinurile iadului daca le-ar povesti cineva intors nu s-ar compara cu chinurile mele. Depasisem ora 10, ora la care trebuia sa fiu in fata biroului domnisoarei Raluca. Am ajuns pe la 11 si ceva. M-a privit cu repros si mi-a aruncat vorbe grele. Ca nu o intereseaza ce se intampla in trafic, ca trebuia sa fiu acolo la 10, ca are un program si o multime de hoti de supravegheat…Atunci am realizat ca atitudinea ei se justifica. Ca ma trata ca pe o hoata. Asta eram in ochii domnisoarei Raluca.

M-a iertat amintindu-mi totodata faptul ca ar trebui sa plec de acasa cu trei ore inainte sa fiu sigura ca ajung. Ca in asta consta libertatea mea. Ca de ea depinde faptul ca pot merge pe strada. Si ca eu imi bat joc de lucrul asta. Am privit-o lung, prima data cand am privit-o in ochi si am tacut. Pret de secunde bune nu a putut sa-mi sustina privirea. As fi vrut sa plang si sa ii dau doua palme. Nu am putut sa fac nici una, nici alta. De ea depindea doar libertatea mea. Dar din ziua aia, am privit-o in ochi. A fost prima victorie in lupta cu mine.

Cand esti proaspat iesit din puscarie, lucrurile se tin lant. De parca n-ar fi fost de ajuns, intr-o dimineata aud batai in usa. Ma ridic de pe scaun si ma uit pe vizor. Un politist statea in fata usii mele. Am incremenit un timp cat sa am senzatia ca am devenit statuie. Mana dreapta refuza sa deschida usa iar genunchii imi tremurau cat sa nu ma mai sustina. Am deschis intr-un final aproape inebunita. Aveam 6 luni de cand ma liberasem.Mi se inclestase maxilarul si nu puteam sa vorbesc.

-         -- Mneatza, zice acesta. Io sunt sectoristul. Pot sa intru? Sa nu stau aci in hol.

-        --  Intrati va rog. Ce s-a intamplat?

Tamplele imi zvacneau si inima batea gata sa iasa din piept.

-     -- Pana una alta nu s-a intamplat. Da’uite ce e. Nici nu vreau sa se intample. Baga-ti mintile in cap si ai grija ce faci p-aci…Nu te antura, nu fa belele ca io vreau liniste. Ai priceput? Ca mai trec pe aici si daca aud ceva iau masuri. Si n-o sa-ti placa. Zi mersi ca esti acasa. Si baga-ti mintile in cap, cum ti-m zis…

Ce dracu sa zic, am zis ca am priceput. De parca aveam de ales. Si-a plecat prostul lumii. Doamne, cat era de prost. Am numarat intr-o singura fraza vreo 5 dezacorduri. A mai venit de vreo doua ori. Atat a mai apucat. Pentru ca imbecilul a mai batut si la alte usi. Si dupa o vreme am inteles de ce nu ma mai salutau vecinii. Ii informase.

A doua intalnire cu sectoristul a fost una moralizatoare. S-a infiintat la usa mea din nou,  si a cerut cafea. Asa, tam-nesam, a vrut sa ii fac o cafea. I-am facut, si-a avut noroc ca n-am scuipat in ea. Pentru ca m-a intrebat daca se fumeaza in sufragerie, si i-am zis ca nu. Numai in bucatarie se fumeaza. Cat am regretat raspunsul ala. Mi-as fi asumat fumul catorva tigari in casa numai sa ii pot servi cafea cu flegma de hoata.

-       -- Ce-ai facut ma fata, m-a intrebat cu un ton de alteta regala, ce dracu ai facut de ai stat doi ani in puscarie? Ca te vad fata draguta, curatica, proasta nu esti…

-         „Prost esti tu fir-ai al dracului cu clipa cand ai aparut la usa mea”   bubuia raspunsul in minte.. Si ramanea inchis acolo, cu eforturi mari sa nu cumva sa tasneasca fara sa imi dau seama.

-         -- Cu ce fapta te-ai dus pe teava?

-         -- Inselaciune, zic eu.

-         -- Si pe cine ai inselata ma fata? Infractiune misto, gulere albe, cat ti-ai tras?Ai pus si tu ceva deoparte?

-         ’Tu-ti mortii mati, cu ma fata al tau cu tot, cu gulerele tale albe de bou” – tuna mintea mea in timp ce fiecare fibra din corp urla.

-          --  Pe nimeni, ii zic. A fost o greseala.

-         -- Ha, ha, ha…de la tine am pretentii ma fata. Asa zic toti hotii pana ii dovedesti. Da tu esti fata draguta, tinerica, curatica…pe bune, si uite ce cafea misto faci…ia zi, cat ti-ai luat?

-         --Trei ani cu suspendare si 6 ani termen de incercare, ii raspund eu.

-         -- He, he, a mea esti timpul asta…

S-o crezi tu jigodie ordinara ca o sa-ti iasa ce vrei sa faci. Sa mori tu cu privirea aia scarboasa ca o sa ma atingi cu un deget. Imi doream sa ii torn cafeaua pe gat si sa se duca dracului odata din casa mea.

-         -- Uite, ca esti simpatica, pot sa am grija de tine perioada asta. Mai cunosc si eu pe unu pe altu’, numa sa fii cuminte. Sa nu mai faci nefacute din astea, ca ai vazut unde ajungi. Si e pacat de tine. Ca daca ma uit mai bine esti chiar frumusica.

Prostul satului sa fi avut aproape de 50 de ani. Moaca tipica de militian, cu burta si ceafa lata. Ii jucau ochii in cap ca maimutelor de la circ. Intinse mana spre mine si zise zambind larg:

-     -- Ia vino tu incoace, ca daca esti fata de treaba io te protejez, am io grija sa ai ce iti trebuie, macar asa cat se poate, ca o am si eu pe fiimea la facultate, da’ma descurc io, nu-ti fa griji…

Pusese mana pe mine si ma tragea spre el. In momentul ala, s-a auzit usa de la intrare si vocea copilului meu strigand,

-         -- Mami am venit, pot sa ies si eu la fotbal azi?

Mi-am smuls mana din mana boului si am iesit in usa bucatariei.

-         -- Nu mama, azi nu iesi la fotbal. Astazi mergem sa-ti iau adidasi.

Copilul intra in bucatarie si el si-l vazu pe domnul politist pe scaun. Se uita la el, se uita la mine cu ochii mirati si mari dar nu reusea sa zica nimic.

-      --  Uite mami, el e domnul politist de la sectie, a trecut sa ma intrebe daca am schimbat buletinul.

Marius s-a luminat la fata, s-a dus sa se schimbe in timp ce imi spunea ca are teme la matematica si nu crede ca stie sa le faca si ca ii este foame.

-         -- Vreau cartofi prajiti mami‼!

Prostul lumii se ridica de pe scaun privindu-ma intr-un fel pe care nu l-am inteles.

-        --  Fa-i baiatului sa manance. Ii aci in spate la scoala? Ce clasa e?

-         -- A cincea, zic eu.

-         -- Ai bani sa-i iei adidasi?

-        --  Am, zic. Si continui in gand, „am ‚tu-ti mortii mati de libidinos, ca doar n-oi vrea sa imi dai tu”…

-         -- Bine ma fata. Cum invata baiatul? Dimineata?

-        -- Da, i-am raspuns.

-        --  Bine, mai trec pe la tine.Nu scapi tu asa usor…

Am tacut. Nu voiam sa mai treaca pe la mine.Nici in ruptul capului nu voiam sa mai treaca. Mintea cauta cu febrilitate solutii la noua problema. De parca n-as fi avut destule. Ma gandeam cum sa fac sa scap de imbecil.

A treia oara cand l-am intalnit eram in fata blocului. Nu mai stiu de unde veneam. Dar cert este ca veneam. Prostul lumii statea de vorba cu doua vecine, nu stiu ce vorbeau ca atunci cand m-am apropiat au tacut. Am salutat si nu mi-a raspuns nimeni. Numai el zambind m-a privit ca pe o prada. N-am intrat in scara blocului. Am facut stanga imprejur privindu-mi ceasul si-am ingaimat ca am uitat sa iau paine.

-         -- Te astept aci, a strigat dupa mine.

O astepti pe ma-ta, i-a raspuns mintea mea. Aproape o ora s-a invartit prin fata blocului ca un leu in cusca. Am stat dincolo de strada, dupa un colt, asteptand sa plece. Si m-a cuprins un alt fel de panica. Pe langa fricile pe care le aveam deja.

Vreo trei luni de zile m-am strecurat din casa ca o umbra, uitandu-ma in stanga si in dreapta. Vecinii nu ma mai salutau iar copii la scoala in mod miraculos aflasera ca mama lui Marius a facut puscarie. A venit copilul acasa intr-o zi plangand si mi-a zis ca nu mai vrea sa mearga la scoala. Ca rad copii de el. Si ca doamna diriginta l-a intrebat daca este adevarat ca mama lui......

Am plans in noaptea aia. Stins si definitoriu. Mi-am dat seama ca toata viata are sa stea sub semnul asta. Ca toata viata mea si a copilului meu are sa fie marcata si impletita cu un stigmat nedemn. Asta era biletul cel mai sigur catre  dezumanizarea noastra.

"De cand ma stiu si am amintiri cu mine am dat fara sa cer ceva in schimb. Am dat ceea ce mi s-a cerut. Am dat ceea ce am crezut ca pot sa dau. Am oferit bucati din mine tuturor celor care au facut parte din viata mea. Mi-am dat sufletul pana la ultima lui suflare. Am respirat intens pana aproape de moarte. M-am dat vietii pe mine zambind pana la epuizare.
Si ieri ca si astazi as putea muri oricand pentru o idee, pentru un strop de lumina sau pentru iubire.
Scrisul asta este despre ce am primit in schimb...Vin momente in care privind in spate, sau privind aiurea  te intrebi ce ti s-a dat. Stiind cum ai ars tu...Cu bucurie, cu daruire si cu patima mereu...
Am ras pana la lacrimi ca sa pot primi lacrimi inapoi. Le port cu mine mereu. Am zburat pana dincolo de dincolo sa mi se arate ca zborul poate fi frant. Inca mai port aripile mele. Dar nu mai exista zbor. Am privit drept tot timpul ,iar la linia orizontului ma astepta nedreptul...
M-am nascut libera si-am fost obligata sa inchid ochii. Un timp. Suficient cat sa invat intunericul.
Am iubit ca o torta si de fiecare data m-am stins in plansul meu.
Si-acum zambesc, sperand ca va veni cineva intr-o zi, pana la final, sa-mi spuna ca viata mea a meritat traita. Ca toata durerea a fost un cantec, ca plansul meu a facut si a desfacut sensuri si ca eu insumi am fost un sens.Mi-a ramas asteptarea..."