Omul
care sunt mai plange cateodata, femeia care sunt canta fiecare sunet adus de
atingerea vremilor. In mine ard minunile lumii si eu privesc cum se scurge
viata. Zambind, plangand, sperand…tributara unei existente traita ca un
miracol. Contrastand de la inceputuri cu tot ce stie lumea despre lume.
N-am
sa-mi refuz anii insa am sa mi-i traiesc la limita de sus a bucuriei. A
bucuriei de a trai fiecare secunda ca si cand urmatoarea sta sa vina sau sta sa
plece…Si trecator prin timp, nimeni nu are sa-si dea seama ca am fost vreodata
pe aici.
Si-am
sa iubesc axiomatic pana la sfarsitul
lumilor. Asa cum setea iubeste apa. Asa cum timpul iubeste lumina…Si-ai sa-mi
ramai gravat pe acoperisul inimii
mele cat ea va sa bata.
Si-am sa iubesc, iubind lumina din ochii bucuriei mele
de a fi… Am sa merg mai departe ca un cantec
plin de praful novelor stinse impingand de fiecare data linia orizontului
dincolo de asteptarile in care nu vreau sa ma pierd.
Omul
care sunt a plans destul, pana a descoperit bucuria diminetilor nascute din
zambet…femeia care sunt a plans destul, inca o mai face crezand maiastru ca
iubirea exista si ca sensul vietii este iubirea.
Si
atunci purtand povara dezamagirilor ancestrale devii antagonic cu tine si nu-ti
mai refuzi nimic. Nimic din ce te poate face sa simti ca traiesti…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu