Inveti
sa taci abia dupa ce ai abuzat de cuvinte. Distorsionandu-le, dandu-le toate
sensurile invatate in mii de existente prin care ai fi trecut. Insotindu-le de
stari, trairi si emotii paroxistice. Iar atunci cand relieful propriului suflet
se transforma ca si cand ar fi erupt un vulcan ai sa intelegi linistea
tacerii. Acolo se afla mic si chinuit marele raspuns venit din tradari.
Un
om tace cand nu mai are ce sa spuna. Cand orice ar mai avea de spus ricoseaza iar izbitura cu efect de bumerang ajunge
invariabil in propriile-i lacrimi.
Inveti sa taci pentru ca tacerea te inalta.
Inveti
sa taci pentru ca toate constructiile tale sufletesti s-au naruit cu viteza
caderii domino-ului.
Tacerile au sens.Pentru ca aduc cu ele incarcatura vorbelor
de dinainte. Incercarile esuate si impinse catre limite. De dupa neputinta de a
mai recrea frumosul acolo unde a fost ucis. Si asa tacerile capata sens...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu