Si
acum ii verde. La fel de mare si grea. Si mai ales importanta. Cu greutatea pe
care o da ce e dincolo de ea. Cu greutatea amara din gustul libertatii ascuns in
spatele verdelui sters cu iz metalic si pretios. Dupa numai un pas si un zgomot
solid ai putea sa fii dincolo. Insa ti-i pasii grei si alternanta lor
impiedicata de reflexul sapat in lacrima care nu vrea sa curga. De ce sa plangi
cand dincolo de poarta te asteapta larma lumii intregi. Cand dincolo de poarta
stau visele tale zambind cu fidelitatea asteptarii crescuta pe muchia noptii de toamna. Cand dincolo de
poarta te astepti si tu pe tine de ceva vreme…
Si-i
frig si te doare. Te doare ca nu stii sa plangi. Prin ploaia marunta si uda cad
clipele gri ducand greoi cu ele metamorfozele sufletului ars si inchis intre
verdele portii din fata.
Si-am
trecut dincolo. Tipatul sec al portii s-a stins in noaptea rece si-a ramas
lipsit de stralucire in acelasi loc. Acolo unde si-acum i se aude ecoul. Acolo
unde a ramas neclar si nedefinit plansul
meu. Acolo unde inca imi mai aud pasii stergand covorul durerii…
15
ani de tribut libertatii. Poarta mare si grea zambeste complice strigandu-si
uitarea. Ma-ntorc sa-mi recapat tristetea
din ochi captiva amar intre viata si moarte. Povestea ramane. Povestea isi
clatina poarta…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu