#viatameaeominune

De cand ma stiu mi-a placut zborul. Mi s-a parut dintotdeauna fascinanta sfidarea gravitatiei si aerul de libertate pe care il simti. Noa, pana aici suna a metafora. Sentimentul asta ma incearca acum in calitate de adult.
 Or, ideea e ca de mititica m-a atras povestea astea. Ramaneam intepenita cu capul in sus uitandu-ma dupa avioane. Cat despre salturile cu parasuta nu va mai zic...Si undeva in jurul unei varste fragede, cand mintea incepuse sa ma duca un pic, suficient cat sa fac numai prostii, dar din alea calculate cu rigla, am mai comis una antologica....

Asta cu calculatul si masuratul cu rigla arata cam asa: daca fac aia si iese bine is grozava; daca fac aia si iese prost, undeva de aici incepeau calculele si alternativele cu privire la esecul planului A...pen' ca intotdeauna exista planul B, planul C, planul D, etc....toate prevazute in ordine in mintea creata ca o varza copchilului de atunci...

Ca vedeti voi, eu imi amintesc numai fapta si actiunea, nu si ce naiba era in mintea mea cand imi asumam preventiv esecul.

Si cum ziceam, tare mult iubesc zborul. Imi ieseau ochii din cap privind stolurile de ciori, berzele, vrabiile sau gastele de se ridicau de la sol lasand un nor de praf pe ulita satului. Ma dureau mainile dand din ele in speranta ca la un moment dat devin vrabie si eu. Nu s-a intamplat...

Motiv pentru care, dupa studii indelungi am hotarat intr-o zi ca trebuie sa fac ceva sa-mi iasa. Si asa a incoltit ideea fantastica intr-o minte chinuita de frustrare. Solutia s-a prefigurat odata cu identificarea unei umbrele, daca va amintiti umbrelele barbatesti, alea negre si mari, cu aer serios si solid, fix cat sa poti sa tragi un zbor cu ea...

Lasand savanteriile la o parte, trebuie sa va spun ca a fost unul din experimentele asumate ale copilariei mele. Al doilea a fost cu multa apa, dar ma rog, asta e alta poveste si tine de constructia unei piscine proprii in curtea casei. Captusita cu celofan...

Asadar, pregatita fiind din punct de vedere tehnic, m-am urcat pe casa, am deschis umbrela si am efectuat saltul regulamentar. Ce a urmat e lesne de inchipuit. Piciorul drept si-a intrerupt temporar activitatea fiind plasat de catre un nene in halat alb in niste maclavait ce m-a tras pe dreapta pentru o perioada buna. Mainile zdrelite bine plus discursul moralizator insotit de pedeapsa de rigoare aplicata de madam gheneralul de mama.

Pentru ca pana si-a dat ea seama ca eu veneam din eter, m-a ridicat de jos folosindu-se de cozile impletite pe care le detineam cu mandrie in jurul capului. A fost una din actiunile fara plan B sau C...Ma si vedeam plutind cu toate privirile ridicate spre cer, adica spe mine, si imi susura in urechi zumzetul de admiratie al celor ramasi pe pamant...

Stiti ce a fost ironic in saltul asta frant? Ca umbrela a rezistat mai nene, iar chestia asta mi-a dat speranta...

Zambesc acum amintindu-mi primul meu zbor cu avionul. A fost o cursa interna candva in primii ani dupa revolutie. Am ras singura pana la Timisoara de experienta lansarii cu umbrela, iar cand am pus piciorul pe scara avionului am exclamat tacut in mintea mea : ce umbrela mareee !!!