Ziua in care nu mai conteaza de unde rasare soarele

In fiecare dimineata soarele rasarea dintr-un anume loc. De acolo de unde rasare de la inceputurile lui. In cateva randuri, soarele rasarea chiar de la mine din suflet.Numai ca trebuia sa vina ziua in care nu mai conteaza de unde rasare soarele. Ziua in care se prefigureaza faptul ca de la mine din suflet nu mai poate rasari…

Ziua in care nu mai conteaza de unde rasare soarele e ziua renuntarii. Renuntam cu totii la clipe din viata pentru ca nu suntem capabili sa ni le traim. Pentru ca suntem tributari cliseelor si stereotipiilor. Dar mai ales pentru ca frumosul modern a devenit parte integranta a uratului vesnic. Era sa zic Amin!…
Pentru ca suntem seci si goi pe dinauntru cu pretentii de complicat si sofisticat ridicate la rang de arta.Pentru ca reusim sa vedem cu ochii ceea ce sufletul nu mai este in stare sa vada. Perceptia ii doar exasperant de diferita.
Ziua in care nu mai conteaza de unde rasare soarele, este ziua in care sufletul iti ramane captiv in povestile care nu se mai termina. Povestile pe care le duci in acelasi suflet conflictual purtat cu tine in trecerea terna. Trecere comisa echilibristic intre real si iluzoriu. Istorii care te marcheaza la nesfasit si in conditia in care ai trai repetat de mai multe ori. Amintiri izolate intr-un colt de tine sperand sa nu te impiedici de ele in timp ce traiesti. Pentru ca te fac sa arzi acid consumandu-le substanta. Sau sa speri ca le stingi plangand cu apa din ochi.

Viata asta cateodata seamana cu o tigara care arde singura pentru ca nu are cine sa traga un fum…Intr-o lume plina de vicii. Suma tuturor viciilor nu este in stare sa arda un fum.
Ziua in care are sa rasara soarele din sufletul cuiva va fi inceptul povestii povestilor. Acea carte a cartilor care sa clinteasca din temelii tot ce stim despre viata. Sa rastoarne concepte si sa realcatuiasca Universul.
Pana atunci, ramanem la fel. Niste inadaptabili care distrug in fiecare secunda un vis. Propriul vis.
Si pentru ca textul de mai sus pare aproape tragic, ei bine, nu este. Contine doar revelatia renuntarii la o idee. Aceea ca soarele rasare dintr-un singur punct cardinal. Ca nu mai conteaza de unde o face cata vreme se iveste mereu.

Moartea vietii mele

Am murit de mai multe ori in viata asta. De doua ori cu adevarat. Prima data, de parca a fost ieri, cand am pus un pas si-n urma mea s-a inchis o usa. Pentru o vreme. Suficienta cat sa pot sa inteleg cum e sa nu mai fii. Cum e sa cazi in abis. Si sa fii obligat sa inchizi ochii ca sa poti vedea lumina.

Si-a doua oara, cand am inteles cum e sa iubesti degeaba. Sa iti asezi viata la picioarele cuiva, sa poti sa renunti la clipe din ea,sa renunti la vise, sa renunti la tine, si sa primesti in schimb NIMICUL. E ca un blestem. Sau ca o binecuvantare. Intr-o singura existenta sa mori de mai multe ori. Ca si cand de fiecare data ar fi ultima data.

Si pentru ca merita scris, si pentru ca nu oricui ii e dat sa traiasca sfarsitul repetat, si pentru ca e pacat sa ratezi sansa nefericirii ca izvor al creatiei, iata-ma-s cronicarul propriilor deziluzii.

Si cu toate astea sa vrei sa traiesti. Cu bucuria nebunului. Zambind pana la epuizare. Purtand in suflet obsesiv cantecul fiecarei dimineti in care te trezesti. Si esti viu. Si poti sa vezi. Sa auzi. Sa pipai. Sa te misti. Sa respiri. Mai ales sa respiri. Si cu fiecare gura de aer inspirata sa poti expirand sa constientizezi ca traiesti. Ca esti parte a lumii. Ca esti parte a cerului. Ca iubesti. Ca plangi. Ca orice ai face, si in orice parte ai privi vezi un orizont...

Ca toate incep si se termina undeva. Si ca incep de la capat...si tu devii o poveste nesfarsita in malaxorul acesta divin.

De cand ma stiu am platit tribut greu bucuriei de a trai la cote maxime. Tot ce am facut am trimis zambind cu toata fiinta mea, catre extreme. Am plans in interior pana mi s-a rupt fiecare celula. Am iubit transformand iubirea in religie. Fiecare emotie a avut iz mesianic.

Si-am rezonat cu mine pana intracolo unde in masura in care mi-am dorit sa traiesc, in egala masura mi-am dorit sa mor.

Ei, pentru toate aceste daruri platesti greu. Platesti cu durere. Cu suferinti paroxistice. Si cu multe lacrimi...

Acesta este inceputul unei povesti incredibile. Aceasta este moartea vietii mele...

Sacrificarea nebunului...

M-am tot gandit in ultima vreme la viata mea. Pentru ca pana la urma blogul asta e despre mine. Despre lucruri si fapte din existenta mea. Despre lumina si trairi. Despre dureri si bucurii in egala masura. Despre ce dau si ce primesc. Despre echilibru si strigat. Despre normalitate si nebunie. despre lucruri simple... Despre miracolul vietii...

M-am tot gandit in ultima vreme si privind in urma am vazut ca fiecare clipa traita are o doza de absolut nebuna. Ca nu-mi pare rau de nimic. Nici macar de lucrurile si faptele pe care, candva, le-am simtit intr-o cheie trista. Pe unele le simt si acum...

Multe le-am inteles. La fel de multe mi-au ramas de nepatruns.  

Bucuria asta obsesiva de a trai , m-a transformat intr-o carte deschisa. Oricine poate citi cu conditia sa stie a citi. Macar eu am invatat a ma citi pe mine. Si-am mai invatat un lucru in anii astia. Pe care l-am inteles cu greu. Ca nu poti cere nimanui sa ti inteleaga felul in care alegi sa traiesti. In care alegi sa visezi. Sau in care alegi sa iubesti. Ca nu poti cere nimanui sa ti urmeze calea. Sa ti urmeze visele. Sau sa te iubeasca in masura in care tu iubesti. Si ca acolo unde nu exista echilibru intre ce dai si ce primesti, renuntarea devine deziderat. Numai nebunul poate renunta la zambind, la iubire.

N-am stiut sa plec niciodata. Mereu am parasit barca atunci cand nu mai era nimeni in ea. Si asta parea a fi un deziderat. Insa unul altruist. Si Doamne inca mai plutesc intr-o barca...

Cand citesti o carte deschisa, cand vezi cu ochii mintii cata daruire poate contine o singura viata, cand simti cu sufletul vibratia fiecarei pagini si te sperii de asta, ai o singura solutie: sacrificarea nebunului…

Din jale s-a-ntrupat Electra...

Si-a fost. Si se apropie de final unul din anii mei in care am ars cat intr-o viata. In care am simtit ca mor cu fiecare gura de aer inspirat din cauza incarcaturii bizare si grele pe care a adus-o cu sine. In care am simtit ca mor cu fiecare gand, cu fiecare bucurie si cu fiecare tristete scrise in ochi.

Cineva de undeva a vrut sa ma pedepseasca exemplar si mi-a dat mai mult decat as fi putut duce. M-a facut sa vad diamant in noroi iar cand m-am aplecat sa il iau nu era decat un ciob de sticla in care se reflecta amar o raza de soare.

M-a facut sa vad frumosul acolo unde el nu a existat niciodata. Mi-a intarit increderea in oameni si in acelasi timp a distrus-o. Mi-a aratat ca se poate si altfel, insa mirificul altfel se afla doar in mintea mea. Mi-a aratat adevarul departandu-ma de relativul absolut al existentei mici si meschine pentru care luptam cu totii. Pana la urma m-a calit si m-a pregatit pentru anii de mi-au mai ramas.

Ar putea sa para ciudat, dar randurile astea le scriu cu o bucurie nedisimulata, privind trist in urma dar cu speranta inainte. Cu speranta faptului ca a venit timpul in care capat un sens dupa atatea framantari. Chiar de ii numai sensul meu.

Acelasi cineva mi-a pus pana in mana obligandu-ma sa-mi astern viata pe hartie. Asa cum a fost. Fara exagerari. Fara lamentari. Si fara ranchiuna. M-a dus in fata oglinzii sa privesc sinele si sa-mi recunosc neajunsurile. Sa vad ca sunt plamadit om si supus acelorasi greseli ancestrale. Sa inteleg ca nu pot avea totul. Sa renunt la a mai fi diletanta si idealista. Sa-mi pot duce misiunea pana la capat.

 Sa desenez o viata ce-a cuprins de-a lungul ei alte vieti. Sa creionez fiecare existenta ce-a traversat-o pe a mea cu acuratetea si intensitatea trairilor de care am fost in stare. De care am fost in stare eu si cei pe care i-am intalnit si mi-au marcat trecerea. Intr-un fel sau altul. Unii ma vor privi zambind, altii vor fi nemultumiti, poate altii ma vor uri dupa ce vor avea curajul sa citeasca un text cat o viata. In care se vor intalni din nou. Ei si adevarul meu.

In schimb, altii ma vor imbratisa pentru iertarea pacatelor intunecate ce m-au aruncat in bezna unui intuneric temporar. Plansul lor impletit cu plansul meu va sa fie un cantec senin inchinat bucuriei de-a fi. Din jale s-a-ntrupat Electra…

Un an cat o lectie de viata

A fost un an greu. Trait la extreme. Cu multe dezamagiri. Si cu multe decizii. Aproape ca nu-mi pare rau ca ma despart de el. Un an cu multe greseli, unele personale, altele venite de aiurea. Cu un scop sau fara. A fost un an cat o lectie de viata. Multe s-au intamplat. Bune. Si mai putin bune. Au fost dureri. Insurmontabile. Au fost si bucurii. Toate au lovit cu o intensitate uluitoare in sufletul meu. Au trecut oameni prin arealul meu. Unii au ramas. Altii au plecat. Unii m-au meritat, altii nu. Pe unii poate nu i-am meritat eu. Altii urmeaza sa paraseasca scena vietii mele. Pentru ca se impune. Pentru ca nu vreau sa mai duc un balast inutil doar din dorinta de a arata ca pot fi providentiala uneori. Ca pot salva oameni, stari sau situatii. Dorinta de a face orice fel de lucru bun, chiar daca nu are nimeni nevoie de el.

Am trait chimii incredibile. Si n-a meritat. Atat.

Cum spuneam, un an cat o lectie de viata. In care am invatat sa spun nu. In care am inteles ca toleranta nu este functionala la infinit. Ca vin momente in care undeva trebuie sa te opresti. Am inteles ca sunt importanta, ca pentru anumite lumi as putea conta si pentru anumite personaje nu reprezint nimic. De acolo de unde nu insemni nimic trebuie sa pleci. Prin decizie. Chiar daca te seaca. Chiar daca ti se prabusesc toate constructiile despre suflet.

Am ajuns sa traiesc timpul asumarilor. Sa stiu ce vreau. Sa stiu ce am de facut. Sa ma asez pe coordonatele pe care nevoia din mine le reclama. To be continue..

Tacerile au sens

Inveti sa taci abia dupa ce ai abuzat de cuvinte. Distorsionandu-le, dandu-le toate sensurile invatate in mii de existente prin care ai fi trecut. Insotindu-le de stari, trairi si emotii paroxistice. Iar atunci cand relieful propriului suflet se transforma ca si cand ar fi erupt un vulcan ai sa intelegi linistea tacerii. Acolo se afla mic si chinuit marele raspuns venit din tradari.

Un om tace cand nu mai are ce sa spuna. Cand orice ar mai avea de spus ricoseaza  iar izbitura cu efect de bumerang ajunge invariabil in propriile-i lacrimi. 

Inveti sa taci pentru ca tacerea te inalta.

Inveti sa taci pentru ca toate constructiile tale sufletesti s-au naruit cu viteza caderii domino-ului.

Tacerile au sens.Pentru ca aduc cu ele incarcatura vorbelor de dinainte. Incercarile esuate si impinse catre limite. De dupa neputinta de a mai recrea frumosul acolo unde a fost ucis. Si asa tacerile capata sens...

Drum lin, Majestate

Inainte de a muri un rege, a murit un om. Un om de o modestie tulburatoare parca pe masura rangului sau . Un om si un rege fara de tara pentru care istoria va restabili la un moment dat adevarul. Adevar pe care noi nu-l cunoastem ci il putem intui sau ne putem lasa influentati de informatiile improbabile prezentate partinic de unii sau de altii. Un adevar pe care il detinem fiecare dintre noi la nivel de perceptie. 

Odata cu omul a murit si regele. Acela ce ar fi putut schimba cursul istoriei daca i s-ar permis. Cuvintele sunt de prisos si n-ar reusi sa incapa in ele tacerea monarhului care n-a raspuns provocarilor timpului si oamenilor ce i-au minimalizat pentru putere meritele, dand dovada de intelepciune si ridicandu-se deasupra lor aproape angelic.

Odata cu regele, in tara mea a murit si ideea de regalitate. S-a stins ultimul bastion al posibilitatii de a ridica Romania din marasmul in care se zbate de zeci de ani.

Ce a ramas in urma sa nu cred ca este cazul sa discutam in aceste zile. Ce pot sa spun e ca urmasii unui om mare nu pot fi intotdeauna la fel de mari...

Macar odata mi-as dori sa dam dovada ca natiune de bun simt colectiv in fata acestei pierderi istorice si in egala masura firesti.

A trecut dincolo un om si un rege care a marcat destinul unei tari. Intr-un fel sau altul. 

Drum lin,Majestate...