Prizonieri ai umbrelor si Lili Craciun

M-a intrebat ieri un cunoscut despre ultima carte citita. Pana mai zilele trecute ezitam sa raspund,nevoita fiind sa gandesc un pic, pentru fac parte din categoria monstrilor de mai citesc carte scrisa pe hartie, or, citind mai multe odata, paralel, ca tot ii la moda deep state-ul, de data asta n-a trebuit sa stau sa gandesc. Am raspuns ca si cand ultima carte citita ar fi fost ultima. Ca mai mult de atat nu s-ar putea scrie, chiar de se poate…

Si cum incerc in balbaiala mea sa spun ce-am citit, fara a inflori in vreun fel in prima faza impresiile sub imperiul carora inca ma aflu, vreau sa va spun despre prietena mea fosta notarita,  devenita, de cand asteptam sa spun asta, un scriitor al naibii de bun.

Asadar, ultima carte citita, Prizonieri ai umbrelor, scrisa de prietena mea Lili Craciun m-a uimit. Pentru ca a venit dupa o alta carte de nuvele pe care le citisem pe blogul ei #justitieoarba, anume Menajerele soacrei mele, povestiri extrem de bine inchegate ce mi-au adus zambetul pe buze, amintindu-mi la randu-mi de adevaratele castinguri pe care le faceam pentru a-i gasi un insotitor mamei mele. 

Cand o carte iti aduce zambetul pe buze, cand te regasesti in ea, inseamna ca e o carte bine scrisa. All naibii de bine, cum spun eu.

Si acum am sa incep sa ma balbai din nou pentru ca citind Prizonieri ai umbrelor in prima noapte dupa ce am primit-o, intai a trebuit sa-mi revin. N-am vrut sa pun pe hartie nimic la cald. Am vrut sa las sa treaca un timp pentru a putea sa ma adun. A fost ca o lovitura sub centura.  In fiecare fraza am simtit atat respiratia cat si durerea autoarei. Mi-e greu cand vorbesc despre prietena mea Lili Craciun sa-i spun autoare. De n-as cunoaste-o, as fi tentata sa-i spun Maestra. Pentru ca este un maestru al trairilor exprimate magistral in cuvinte.

Chiar de-am banuit dramatismul care zace in ea, tot m-a luat prin surprindere. E ca atunci cand urci intr-un balansoar si astepti sa te dai huta. Doar ca balanoarul cu pricina iti zdruncina asteptarile. Nu te mai da huta, ci te arunca dintr-o parte in alta taindu-ti respiratia.

Mie Prizonieri ai umbrelor mi-a taiat respiratia. M-a plimbat intre extaz si agonie realfabetizandu-mi simturile. Am zambit larg, am vibrat asisderea si am plans mocnit gratie finalului de mi-a trosnit plexul.

Mi-as dori sa ma agat de ceva sa pot deveni critica. Macar putin. Din cauza asta am lasat ceva vreme sa treaca. Mi-am bagat nasul in carte din nou. In speranta ca nimic nu este perfect si –am sa gasesc ceva de care sa ma leg. Sa pot sa-i spun lui Lili, stii, uite aici trebuia sa faci sau sa dregi….N-am reusit. De la constructia frazei pana la emotia transmisa n-am gasit nimic nevralgic. Si mi-as fi dorit ! J))))))

Si nu m-ar surprinde ca-n urmatorul roman sa ma trimita cumva prin Calea Lactee…..